vineri, martie 29, 2024
Părințeală

Tot ce contează ești tu, mamă. Așa cum ești

Nu am fost o mamă relaxată, ba dimpotrivă. Am fost o mamă panicată, speriată și de propria-i umbră, care își punea o mie de întrebări chiar și când copilul strănuta. De-asta am și numit blogul ăsta Frici de mămici. Nici acum nu m-am vindecat complet, dar încerc, pe zi ce trece, cu fiecare an, să mă lupt cu mine și cu fricile mele. De departe cea mai mare frică a mea a fost încă de la început gândul că nu voi fi o mamă bună.

Gândul ăsta mi-a mâncat nopți întregi în timpul sarcinii și mai multe nopți, dar și zile, după ce am născut. Că nu fac ce trebuie, că nu sunt suficient de prezentă, că nu cunosc tot ce trebuie pentru a crește bine un copil. De fapt, după primii trei ani cu multe introspecții, multe seminarii și multe conferințe, am realizat că toate fricile mele proveneau din suferința mea, gândul că ar putea suferi la fel de mult ca mine m-a măcinat mereu.

La început, în primele luni de viață, mi se părea că nu-s suficient de informată. Că parcă erau alte mame care citiseră și cunoșteau de o mie de ori mai multe lucruri decât mine. Mă panicam constant, că plânge mult, că nu doarme, că nu am reușit s-o alăptez natural decât vreo 6-7 luni și nici în alea cum trebuie, ci mereu cu pompa de sân după mine. Apoi că nu mănâncă. Apoi că nu știu eu să-i fac mâncăruri sofisticate, cu ingrediente de care abia auzeam pentru prima dată pe grupuri de Facebook. Apoi că nu am adoptat cosleeping-ul, decât atunci când am simțit că are nevoie de mine lângă ea, deși ea poate avea mereu.

Mai apoi că nu-s în stare să fac cu ea tot felul de activități educaționale. Mă simțeam o mamă insuficient de bună pentru că nu-mi găseam mereu timpul să fac asta și nici ea nu părea mereu interesată. Și așa mă gândeam din nou că vina e la mine, că nu știu eu cum să fac o anume activitate să pară interesantă pentru ea.

După ce am început munca, simțeam că nu am suficient timp pentru ea și parcă eram mai mult departe decât aproape de copilul meu. Și asta cred că a fost și este în continuare una dintre cele mai mari, dacă nu chiar cea mai mare, frământare a mea. Cea care îmi mănâncă din suflet.

Iar lista asta cu temeri poate continua mult, mult, mult. Cert este că mereu m-a urmărit teama că ceva din ceea ce fac eu sau din ceea ce nu fac ar putea dăuna viitorului ei, ar putea-o marca ireversibil.

Mi-am dat seama că lupta mea cu mine era de fapt cea care mă răpește de lângă copil

Dar toate gândurile, fricile și frământările astea ale mele nu au făcut altceva decât să provoace tensiune, frustrări, epuizare. Mie, soțului și implicit copilului. Pentru că, suntem sau nu conștienți, cel puțin în primii ani de viață, copilul nostru simte tot ce simte și mama.

Și cine zice că pentru a-i fi bine copilului trebuie să-i fie bine mamei nu bate absolut deloc câmpii. Ba dimpotrivă. O mamă care este bine cu ea însăși va fi o mamă mai bună, mai prezentă și mai implicată în viața copilului ei. Nu-și va mai mânca timpul, gândurile energia și sufletul cu propriile-i temeri și frustrări.

Ce contează cu adevărat pentru un copil

Nu am avut vreodată și nici nu voi avea pretenția că aș putea fi deținătoarea adevărului suprem. Nici nu cred că există unul, ca să fiu sinceră. Dar eu cred că este normal ca părinții să nu fie perfecți, să facă o mulțime de greșeli. Nici copilul nostru nu va fi perfect, va face și el greșeli. Am ajuns să am însă convingerea că tot ce contează până la urmă e ca un copil să ajungă un adult sănătos. Fizic și mental. Să fie capabil să facă față vieții cu bune și cu rele, așa cum vin ele.  Să nu cadă în depresie. Să nu cadă în vicii majore, să nu ajungă dependent de droguri.

Și pentru toate astea, ce este cu adevărat important în viața unui copil este dragostea mamei lui. A părinților lui. Clișeic și previzibil, da, știu. Dar un copil se poate dezvolta sănătos și armonios emoțional dacă are și  SIMTE că are dragostea părinților. Sau a părintelui, că nu toți copiii au șansa să aibă doi părinți în viața lor.

Condiția esențială

Știu, toți ne iubim copiii. Mie așa îmi place să cred, că toți ne iubim copiii foarte mult. Dar sunt convinsă că și părinții mei m-au iubit. Și, totuși, așa cum am spus, tocmai de mare parte din copilăria și adolescența mea aș vrea eu să-mi feresc copilul. De ce? Pentru că eu nu am simțit dragostea părinților mei.  N-am simțit-o decât când era prea târziu. Mult prea târziu. Când deja multe din luptele mele cu viața le dusesem singură. Multe le pierdusem, multe le câștigasem deși nu realizasem, dar fără ca ei să fie alături de mine.

Condiția esențială ca un copil să se dezvolte sănătos și armonios emoțional este ca el să și simtă dragostea mamei. A părinților. S-o simtă oricum ar fi, orice ar face, prin orice ar trece, oricât de mult ar greși. Iar asta nu-i ușor. Deloc! E greu pentru mine ca părinte să-i arăt că o iubesc orice ar face și oricum ar fi. Tocmai pentru că vreau să fie într-un milion de feluri setate în mintea mea. Setate tocmai pentru că așa cred eu că-i va fi bine.

Dar, în ciuda tuturor luptelor pe care eu le duc cu mine și cu copilăria mea, un lucru mi-e clar: vreau ca fetița mea să simtă că o iubesc mereu orice ar face ea. Că nu are ea cum să greșească pe lumea asta câtă iubire am eu pentru ea. Vreau să știe că oricând, oricum și orice s-ar întâmpla brațele mele sunt deschise pentru ea.

Ușor de zis, știu. Mai greu e de realizat. Fiindcă provocările zilnice, oboseala, stresul, ne cam răpesc de la țelul nostru suprem de a-i arăta mereu copilului dragostea noastră necondiționată și de a fi implicați trup și suflet.

Ce mă ajută

Ce mă ajută pe mine, mereu, fără excepții, în situațiile în care mi se pare că nu mai reușesc să mă înțeleg cu copilul,  sunt două lucruri:

  • Să mă pun în locul copilului, să mă gândesc cum aș simți eu dacă aș fi fix în acea situație (dar raportat la vârsta și capacitatea lui de înțelegere)
  • Și, de departe cel mai important lucru, este acela să mă gândesc că am un copil bun orice ar face. Și că orice manifestare furioasă, agresivă, obraznică (mai spuneți voi cum) a lui nu este altceva decât o formă de manifestare a unei suferințe, a unei neputințe.

Fiindcă, suntem sau nu conștienți, oamenii devin furioși, agresivi, chiar răi, atunci când suferă, când nu pot, când sunt măcinați de fel de fel gânduri și frustrări. Ori eu asta vreau, ca fetița mea să nu fie măcinată. Și, în ciuda tuturor greșelilor pe care le-am făcut și le voi mai face, vreau să știe c-o iubesc. Oricum, oricând. Că sunt acolo pentru ea cu sufletul și brațele deschise. Cred cu tărie că doar așa o pot ghida spre a fi un om bun, fiindu-i alături când greșește. Și sper din toată inima, așa cum am zis mereu, că brațele mele îi vor fi refugiu în viața asta, orice s-ar întâmpla.

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *