Nu există muzică tristă, tristețea e în noi

E o poveste foarte lungă despre cum eu, care mereu am desconsiderat muzica indiană – mi se părea puerilă, chiar prostească- am ajuns să mă bucur de ea, să mă inspire și să mă motiveze.

Dar ce scriu aici nu este nicidecum despre muzică indiană, nici despre rock, trance sau manele. Nu e despre muzică bună sau muzică proastă. E doar despre felul în care muzica ne face să (ne) simțim.

De nenumărate ori, din adolsecență și până azi, în momentele grele, mi-am pus muzică fix cu scopul de a plânge. Chiar dacă nu mereu am fost conștientă că asta fac. Simțeam cumva nevoia să jelesc. Să plâng până mă descarc. Și-mi căutam fix melodiile pe care le simțeam eu a fi cel mai triste. Iar după ce plângeam până la epuizare, parcă mă ridicam cu altă energie.

Foarte recent, am descoperit că mă inspiră, mă ajută și mă motivează muzica indiană. Nu orice fel de muzică indiană, ci muzica indiană religioasă. Mi se pare aproape ireal că scriu asta. În primul rând pentru că, așa cum ziceam, mereu am desconsiderat muzica indiană. Plus că eu nu-s absolut deloc o persoană religioasă, ba dimpotrivă. Și, unde mai pui că nici nu înțeleg măcar un cuvânt.

Dar, pentru că simțeam că-mi face bine, am tot căutat și-am dat peste o melodie care, se pare, este foarte, foarte cunoscută. Prima dată când am auzit-o, mi s-a părut o prostie. A doua oară, însă, simțeam că mi se rupe sufletul în două. I-am căutat versurile traduse în engleză, și ele mi s-au părut banale și puerile. Chiar nu înțelegeam de ce e așa cunoscută. Dar și mai tare mă intriga tristețea incredibilă pe care o simțeam.

Primul impuls, pentru că nu voiam să fiu tristă, n-aveam nici chef, nici timp de asta, a fost să o opresc. Dar am lăsat-o. Și mi-am dat voie să plâng. Asta era, plângeam la o melodie puerilă. Într-o dimineață, când aveam o groază de treabă și niciun chef. Dintr-odată m-am dus cu gândul la copilărie. La mine, fetița de 6-7 ani care visa la fericire. Și care s-a pierdut pe drum, printre multe obstacole, multe lacrimi, multă neiubire, multe abuzuri și suferință.

Fix atunci, în momentul ăla, am realizat cum m-am pierdut pe drum. Cum m-am lăsat copleșită și îngropată în tipare și așteptări. A fost așa limpede totul. Am povestit aici, pe larg – Povestea mărului bătrân sau cum să-ți dezgropi visurile și pe tine.

Dintr-odată, melodia nu mai era nici puerilă, nici sfâșietoare, era melodia vindecătoare, care mă ajutase să mă redescopăr. Iar versurile puerile mi se păreau acum frumoase și sensibile.

Melodia nu se schimbase cu nimic, doar ce simțeam eu se schimbase între timp. Doar tristețea, apăsarea, greul și obstacolele din mine dispăruseră.

Nu pot să nu mă gândesc câte etichete am pus pe muzică și în jurul ei. Chiar și acum sunt multe piese pe care le percep ca a fi doar zgomot. Dar am învățat să accept cu usurință că asta este ceea ce simt eu. Nu există muzică bună sau proastă, veselă sau tristă. Este doar muzică. Care ne atrage. Sau nu ne atrage. Ne inspiră sau nu. Ne vindecă, ne motivează. Sau nu.

Ah, pun aici melodia de care zic, nu e niciun mister. Chiar sunt curioasă cum o percepeți 🙂