Povestea mărului bătrân sau cum să-ți dezgropi visurile și pe tine

Când eram mică, eu nu visam nici să fiu astronaut, nici vedetă, nici președinte de țară, nici medic. Deși, pentru că descoperisem încântrea din ochii adulților când spuneam doctor, ziceam adesea că asta o să mă fac când voi fi mare.

Când eram mică, eu visam cu ochii deschiși la fericire. Stăteam în leagănul legat de bunicul de crengile mărului bătrân și știam exact cum arată fericirea.

Acolo, în leagănul copilăriei mele, eu visam să am o familie frumoasă. Un om care să mă iubească așa cum sunt și pe care să-l iubesc și eu cu totul. Și un copil căruia să-i facem viața o sărbătoare de bucurie și iubire, pe care să-l iubim exact așa cum va fi.

Și, tot acolo, în leagănul meu făcut din două sfori groase și o bucățică de lemn, visam să am o casă frumoasă. Niciodată, pe atunci, nu visam o casă mare. Îmi amintesc cum ziceam că eu vreau o casă mică, dar în care să vezi curat și frumos la fiecare pas.

Iar atunci când mă dădeam jos din leagăn și mă săturam de visat cu capul lăsat pe spate și de cântat, mă urcam în mărul bătrân. Pentru că avea crengile foarte groase, iar eu eram mică, stăteam ca într-un fotoliu. Și iubeam să scriu. Asta era bucuria mea. Chiar și când încă nu știam să scriu, eu tot scriam. Cu litere doar de mine înțelese.

Au trecut anii, mărul meu iubit și bătrân a fost tăiat și a ajuns lemne de foc.

Zilele trecute, când Sophie îmi citea o poveste din cartea de lectură de clasa I – se cheamă fix Povestea mărului- am izbucnit în plâns. Plângeam în hohote și, deși încercam să mă opresc, pur și simplu nu reușeam. Îmi tresărea pieptul de plâns. Nu am realizat atunci de ce mă durea povestea aia așa de tare.

Câteva zile mai târziu, mă certam cu mine cum numai eu știu. Îmi spuneam cum trece viața pe lângă mine și cum nu sunt în stare de nimic. Cum nu sunt în stare să fac nimic cu adevărat important și măreț.

La un moment dat, m-am oprit o clipă.

M-am uitat la florile de pe balcon și cum bătea lumina în ele. Erau așa frumoase. Și balconul meu era frumos și luminos. Chit că-i mic și tare înghesuit.

Apoi m-am uitat la Sophie, care îmi zâmbea de la laptop, unde făcea școala online. Era bucuroasă că-i dusesem o pară tăiată, în care înfipsesem niște scobitori vesele. Mai nou, para e preferata ei.

După asta, m-am gândit la bărbat, căruia îi spusesem că nu am o zi bună. Și prima lui preocupare a fost să descopere de ce, ca să putem îndrepta asta împreună.

Am început din nou să plâng. Tot în hohote. Exact ca atunci când mi-a citit Sophie Povestea mărului.

Am realizat în clipa aia că am făcut, am și sunt tot ce am visat. Am exact fericirea la care visam cu ochii mei de copil. Asta e măreția mea. Și pot să mă bucur că scriu despre asta.

Pot să scriu că sunt de ajuns, sunt completă, asta e măreția mea. Trebuie doar să-mi dau voie să mă bucur de ea.

Trebuie doar să-mi permit mie să mă bucur de tot ce am realizat, fără să-mi mai biciuiesc mintea și sufletul cu toate așteptările despre măreție, împlinire și reușită ce nu-s ale mele. Așteptări și tipare creionate de alții, cu care eu mi-am acoperit visurile. E atât de mult moloz în care m-am îngropat pe mine și visurile mele, încât nici eu nu mă mai vedeam, nu mă mai știam.

Nu aveam de unde să știu că o poveste din cartea de Lectură de clasa I îmi va aduce visurile înapoi. Deși, poate nimic nu e întâmplător. În clasa I, în momentul în care am plecat de la bunici, visurile mele au fost înlocuite cu coșmaruri. Ce bine că s-au terminat! Chiar și 30 de ani mai târziu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *