Povestea unei banana bread sau cum îți iei timpul înapoi

Într-o zi din vacanța asta, când Sophie se juca cu lego, iar eu amânam lucrurile pe care le aveam de făcut, tocmai pentru că mi se păreau prea multe, mi-au sărit ochii pe niște banane foooarte coapte. Atât de coapte că, dacă mai stăteau încă o zi, probabil le aruncam.

Primul gând a fost: cum naiba să ai timp să faci banana bread, când tu ai atâtea pe cap și nu te-ai apucat încă de nimic!? Și fix gândul ăsta m-a impulsionat să-mi demonstrez că voi avea timp. Puteam să mă simt neputincioasă în fața timpului care zboară și să trag de mine să fac lucrurile multe de făcut. Sau puteam să fac ceea ce urmează.

Așadar, în timp ce în mintea mea se derulau optsutecincizeci de motive pentru care nu am timp să prepar o banana bread, mâinile mele au început să scoată ingredientele pe masă. Și, colac peste pupăză, mi-am pus și muzică. Și, pfoai, la naiba, Alina, nici unt nu ai suficient, las-o încolo de banana bread, că oricum ai prea multe de făcut, de asta-ți arde ție acum!?

Mi-am lăsat piticul critic să îmi zică ce nu pot să fac și de ce, iar mâinile au scos robotul de bucătărie. Pentru că urma să fac o banana bread în doi timpi și trei mișcări, cu toate ingredientele mixate la robot.

Când căutam ce-mi mai trebuie, am găsit niște buline de ciocolată, pe care Sophie le adoră. Și mi-am zis: de ce nu? Am pus cutia pe masă. Am tocat în 5 secunde niște nucă (la râșnița robotului). Nu mai era banana bread ce urma să fac eu, dar ce mai conta? Bun să fie! Și a ieșit ”extramegabun”- așa a zis Sophie 🙂

Chiar dacă asta este o postare despre timp și credința noastră că nu-l avem, vă voi spune și cum am făcut delicioșenia asta:

• Un pic peste jumătate de pachet de unt (ce avem prin frigider rămas după micul dejun)
• 2 banane foarte coapte
• 3 ouă întregi
• 2 linguri de zahăr brun
• o mână de nucă tocată mărunt
• o mână de buline de ciocolată
• 1 cană și jumătate de făină integrală
• o linguriță de praf de copt
• vanilie
  

Am pus în robot untul și zahărul, am amestecat 1 minut, apoi am pus ouăle întregi, încă un minut. Am pus făina și praful de copt. Mixate și ele 2-3 minute. Am adăugat bananele pisate, alt minut. La final, am pus nuca și bulinele de ciocolată, încă un minut.

Am răsturnat totul într-o tavă cu foaie de copt, am mai pus vreo 2-3 nuci pe deasupra, de bucuria ochiului. Și aia a fost. Am dat la cuptorul deja încălzit. Nu știu să vă zic câte grade, eu am un aragaz deloc modern pe care l-am ținut pe treapta 2 din 3.

Cred că în vreo 20 de minute, cât am băgat vasele robotului la spălat și am strâns prin bucătărie, a fost gata. Am făcut testul cu scobitoarea.

Prima felie a fost devorată de Sophie, caldă-călduță, cu ciocolata ușor topită. A fost foarte bucuroasă că, deși știa că nu am timp (am avut eu grijă să-i spun), i-am făcut o surpriză dulce și delicioasă. Știa acum că e mai importantă decât timpul pe care nu-l aveam și alte lucruri pe care le aveam de făcut.

Apoi, mi-am pus și eu două felii, am făcut o cafea și, fiindcă oricum nu aveam timp, am stat și am citit câteva pagini dintr-o carte.

Cu totul, mi-a luat o oră. O oră în care eu am ascultat muzică și am copt ceva dulce- ambele activități care pe mine mă bucură și mă relaxează. O oră în care i-am făcut o bucurie Sophiei. Bucuroasă fiind că mi-am făcut timp să-i fac ceva bun, s-a jucat în voie, fericită. Iar eu mi-am savurat cafeaua, cartea și caloriile gustoase.

Credeți că am avut timp, după, să fac tot ce-mi propusesem? Lucrurile alea multe cărora nu le mai vedeam capătul? Surpriză! Daaa! Și încă un pic în plus. Am zburat pur și simplu. Eu, nu timpul.

Ce m-a ajutat să-mi iau timpul înapoi

De la început vă spun că nu, nu-mi iese asta în fiecare zi, dar nu mă mai învinovățesc pentru ce nu-mi iese. Pentru mine, să nu mă mai învinovățesc funcționează de minune și este unul dintre cele mai importante lucruri în tot procesul de a-mi câștiga timpul. Și, de cele mai multe ori, reușesc să nu mă mai învinovățesc, să accept ce am făcut, cum am făcut, cât am făcut. Ba, mai mult, lucrez la obiceiul de a mă gândi ce lucruri mi-au ieșit, ce am reușit și sunt recunoscătoare pentru asta.

Exercițiul de recunoștință, despre care am aflat prima dată de la Cristina Oțel, funcționează (nu peste noapte, ci în timp), face minuni și îl continui. Mi-a fost greu la început, pentru că vedeam doar ce nu am făcut. Dar după niște pași mici de recunoștință, am văzut schimbarea și transformarea.

Am învățat despre cum să-mi iau timpul înapoi de la Connie Larkin, într-un curs de Time Master. M-a ajutat enorm, deși nu imediat. Și tot mai învăț. Spun că nu m-a ajutat imediat pentru că aveam prea mult gunoi în cap, prea multe căsuțe de bifat și tipare în care să mă încadrez. Cum le-am dat deoparte am povestit aici – Povestea mărului bătrân sau cum să-ți dezgropi visurile și pe tine

Mă ajută mult gândul (tot din curs) că și-n ultima clipă de viață vom avea o agendă plină și o listă cu lucruri pe care nu vom fi reușit să le facem.

M-a ajutat, de asemenea, și cartea Andreei Săvulescu. De fapt, cărțile – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic – chiar în ordinea asta citite.