Când vrei să te relaxezi, relaxează-te, nu bifa căsuțe
Cu toții avem zile bune, în care simțim că putem muta munții, și zile în care ne târâim, abia ne putem muta pe noi dintr-un loc în altul. Zile în care ne biciuim pentru că nu am fost în stare să facem ce ne-am propus și parcă nimic nu ne-a ieșit. Așa a fost ziua de ieri pentru mine. Mi-am propus să fac câteva lucruri și nu am reușit. Și biciuitorul din capul meu a început: da, pentru că nu ești în stare. Așa faci mereu, nu te poți aduna și mobiliza să faci lucrurile pe care le ai de făcut. Te vaiți că nu ai timp, dar știi bine că nu timpul te sabotează, ci tu însăți. Ești leneșă, din ce în ce mai leneșă. Până acum aveai și trei job-uri și te descurcai, acum cu unul singur, făcut de acasă, tu tot n-ai timp.
Ei, și când am realizat eu cum mă biciuiesc singură, mi-am zis: STOP! E momentul să iei o pauză, să vezi cum ai ajuns aici. Și așa am decis că e timpul pentru un minunat ritual de relaxare. Nu știam că urma să am o revelație.
Pentru că era chiar înainte de ora de culcare, am vorbit cu copila, cu bărbatul, în mod surprinzător toată lumea a colaborat. Wow! Ăsta e momentul meu, mi-am zis!
Și am început, pe pilot automat, să pregătesc relaxarea: am umplut cada cu apă și ceva chestii parfumate, am aprins câteva lumânări, am desfăcut o sticlă de vin, am luat un pahar din setul ăla bun.
Dar, pentru că simțeam că baia asta relaxantă nu are nicio utilitate în a mă învăța cum să nu mai eșuez așa cum am eșuat toată ziua, mi-am zis să și caut răspunsuri. Așa că am făcut scenariul perfect pentru momentul de relaxare: căzii cu apă caldă, lumânărilor și paharului de vin, le-am adăugat, inițial, o carte. Așa știam că trebuie sa fie relaxarea, cu o carte lângă. În fime. Poți să vezi și pe Facebook, Instagram. Sau pe Pinterest. Sau oriunde vrei tu. Apoi, am zis că nu, nu e ok cu cartea. Îmi iau telefonul, ascult niște oameni despre careștiu că îmi dau valoare prin ceea ce spun și mă inspiră.
Am luat, deci, telefonul și căștile. Le-am pus pe marginea căzii, alături de lumânări și paharul de vin. M-am scufundat în cadă, am potrivit apa, am luat 3 guri de vin și am început să caut ce vreau să ascult, să văd, să mă ajute să fiu mai bună. Am ajuns la podcastul Cristinei Oțel (dacă nu îl știți, please, ascultați, s-ar putea să aveți adevărate revelații) și am dat play cu gândul să ascult ce am ratat în ultima perioadă.
Și, la naiba! În loc să fie relaxarea supremă, și relevanța maximă a podcastului, care să mă ajute pe mine să ies instantaneu din starea în care mă aflam, ce crezi!? Mi-au căzut căștile în apă! Și, în timp ce eram mega-concentrată să-mi scot căștile din apă (singurele pe care le am, că-s unele mai cu moț), am realizat că, în concentrarea mea, eram gata să-mi incendiez părul cu lumânările.
Voi vă imaginați ce ar fi fost!? Dă-le naiba de căști! Dar dacă îmi ardeam părul?
Ei bine, nu! Nu vreau să cred că e vorba de karma! Că l-am trimis pe bărbat la somn cu copilul, ca eu să mă relaxez și să-mi fac de cap. Nu, asta e doar vina din capul, mi-am zis! E dreptul meu de om să mă relaxez!
Dar am avut un moment de trezire. Am realizat că am prea multe filme și povești în cap. Și prea multe căsuțe de bifat. Că, în mintea mea, relaxarea după o zi cu mici eșecuri, însemnă să bifez tot ce cred eu (din filme, naiba știe de unde) că înseamnă relaxare: baie în cadă, lumânări, vin (musai în paharul frumos, mare și cu picior), carte citită, muzică, lucuri care să mă împlinească. Să mă ajute să fiu mai bună decât sunt, de fapt. Până și starea pe care speram să o obțin cu toate astea era una bine stabilită dinainte.
Atât de multe modele avem, atât de tare ne lăsăm influențați din exterior, atât de mult nu mai știm să ne ascultăm sufletul și valorile noastre, încât până și relaxarea este un stres. Niște căsuțe de bifat. Totul e multitasking. Să nu cumva să pierdem timpul.
Când ați lăsat ultima oară deoparte orice model, orice imagine perfectă creată de alții, orice așteptare, orice vină și v-ați bucurat măcar și de câteva minute fix așa cum simțeați? Chiar sunt curioasă. Eu una nu-mi pot aminti.
Nici eu nu mai stiu de cand am uitat sa traiesc, pur si simplu asa cum sunt si cum imi place.
Offf…parca m-ai descris pe mine. Sincer, foarte des nu reusesc sa ma relaxez, am prea multe ganduri in cap. Am zis sa mai las treburile si pentru ziua de maine…Poate ca nu trebuia sa aleg sa am o familie mare, dar ma consolez cu gandul ca peste 2-3 ani va fi mai usor. Oare?