Semnele care ne arată când căsnicia noastră este în pericol

Nu mai este de multă vreme un secret pentru nimeni faptul că femeile și bărbații vorbesc, de cele mai multe ori, limbi diferite. Nu de puține ori ni se pare că, oricum am încerca, partenerul nostru parcă nu înțelege ceea ce vrem să-i spunem, parcă nu înțelege ce simțim noi. Iar sentimentul este reciproc.

Mereu am zis că este extrem de greu să-i comunici ceilulalt exact ceea ce simți, pentru că e un drum lung de parcurs și de multe ori nu putem sau nu știm să-l scurtăm. Este o diferență mare între ceea ce simțim, ceea ce spunem de fapt și mai apoi ce ajunge la celălalt (felul în care el percepe ceea ce ai reușit tu să exprimi).

Cu atât mai mult este mai dificil în momentul în care în viața noastră apare primul copil, sau al doilea, când ne confruntăm cu stresul unor situații noi, când, de multe ori, se întâmplă să nu mai avem nici timpul și nici răbdarea pentru a încerca să deslușim ceea ce a vrut să spună partenerul de viață.

Gáspár György, psihoterapeut relaţional, specializat pe psihoterapia de familie (și nu numai), pe care eu personal îl admir foarte tare, mi-a răspuns la câteva întrebări. Cu siguranță sunt mult mai multe de spus pe temele pe care le-am abordat, clar e imposibil rezumat în câteva rânduri, așa că aștept cu nerăbdare să merg la conferința din 29 octombrie ”Ce spun eu și ce auzi tu”, pe care Gáspár o va susține. Până atunci, iată răspunsurile lui:

1. Apropo de ”ce spun eu și ce auzi tu”, ce ar trebui să avem în vedere atunci când vrem să-i comunicăm partenerului ceea ce ne dorim de la el, fără ca dorința noastră să fie percepută ca un reproș?

Discutarea nevoilor personale și a subiectelor dificile cel mai indicat este să se facă „cu programare”. Să stabilim împreună cu partenera/partenerul un moment din viitorul cât mai apropiat, în care amândoi suntem disponibili. Mai apoi începe magia, să îndrăznim a pune în cuvinte nevoia noastră într-o manieră non agresivă și cu suficient de multă maturitate, încât celălalt (partenerul care ascultă) să ne ia în serios. În terapie, adesea îi învăț pe partenerii de cuplu pașii necesari unui dialog conștient: oglindire, validare, empatie și analiza variantelor. Pe 29 octombrie promit să descriu pe larg fiecare dintre acești pași și am să vă ofer și o serie de exemple concrete.

2. Dacă ar fi să găsim un singur lucru, care ar fi cel mai nociv factor pentru un cuplu?

Dincolo de violență fizică, care cred că nu se mai pune în discuție în cazul persoanelor cu un dram de inteligență relațională: critica, blamarea și rușinarea distrug din temelie orice relație de cuplu.

3. Cum găsim echilibrul între nevoia de atenție și afecțiune a unuia dintre parteneri și nevoia de libertate a celuilalt?

Echilibrul cred că este o iluzie, sau cel puțin dacă avem impresia că aceste nevoi ar trebui să fie echilibrate fix în același timp. Atât exprimarea intimității, fizice și afective, cât și posibilitatea unui spațiu personal sunt elemente de bază pentru funcționarea fiecărei persoane și a fiecărei relații. Doar că în mod interesant busola noastră psihologică vrea ca noi să primim exact ceea ce celuilalt îi este cel mai dificil de oferit, de aceea ajungem adesea la drame relaționale și deconectări dureroase.

Cred că acest balans implică un proces de lungă durată, în care avem nevoie să ne cunoaștem pe sine și persoana partenerului. Am putea spune în linii mari că aceasta este funcția superioară a unei relații de iubire – să ducă la o mai profundă cunoaștere și evoluție a sinelui. Relația de cuplu este călătoria în care descoperim multe părți ascunse din noi, este contextul în care retrăim scena copilăriei, scoatem „copiii invizibili” la lumină și ne așteptăm să primim ceea ce ne-a lipsit în copilărie. Dacă partenerii devin conștienți de acest proces se poate dobândi „echilibrul” la care te-ai referit în întrebare, dacă însă cei doi luptă haotic și fără luciditate – dorința de control, auto-sabotarea și alte jocuri distructive vor duce la uciderea relației.

4. Ni se întâmplă adesea să sacrificăm cuplul de dragul copilului și mizăm pe faptul că ambii parteneri sunt conștienți că este o doar o etapă, una despre care credem că este trecătoare. Cât de mult riscăm făcând asta? Cât de mare este pericolul să nu ne mai regăsim, să nu ne mai putem reconecta?

Trecerea de la doi la trei implică aproape pentru fiecare familie o criză relațională, chiar dacă copilul este „dorit”, asumarea noilor roluri parentale și mai ales a responsabilităților care vin odată cu acestea nu este o sarcină ușoară. Studiile de specialitate ne arată că primii trei ani din viața unei familii, în care s-a născut primul copil, aduc cu ei cel mai mare nivel de stres relațional. Iar felul în care cei doi parteneri fac față acestui stres este o poveste relațională specifică pentru fiecare cuplu.

În mare, aceste povești de cuplu descriu o flexibilizare a sistemului familial în care adulții învață să danseze tot mai bine pe ritmurile emoționale ale trecerii de la „părințeală” la „cuplaj”. Dar sunt, din păcate, și situații în care adulții ajung să renunțe la unul dintre roluri din cauza rănilor produse, a vulnerabilităților personale sau a unei distanțe psihologice pe care nu vor să o mai parcurgă.

Ce știu sigur, ca bărbat și ca psihoterapeut, este că relația de cuplu implică un dans compus din momente repetate de „conectare, deconectare și reconectare”. Cât de mult îndrăznim și ne permitem să repetăm acest tipar depinde de fiecare cuplu în parte, sau poate de ceea ce, în adâncul sufletului, își dorește fiecare dintre noi.

5. Ne certăm în fața copilului sau el nu ar trebui să asiste niciodată la certurile dintre părinți? Care sunt limitele atunci când ne certăm în fața copilului? Cum reparăm consecințele unei dispute care a depășit limitele în fața copilului?

Da, dar ne certăm „inteligent”. Certurile obișnuite implică câte un monolog dramatic și incoerent în care amândoi vorbesc și niciunul nu ascultă. Într-o ceartă inteligentă îndrăznim să dezbatem un subiect sensibil, însă respectând regulile comunicării, reamintindu-ne că în această luptă adevărul personal este mai puțin important ca siguranța relațională. Atunci când lucrez cu partenerii unui cuplu, cea mai mare parte a procesului terapeutic constă în a-i învăța să se certe conștient, într-o manieră în care dau dovadă de respect și umanitate.

Desigur că fiecare cuplu de părinți mai devreme sau mai târziu ajunge să greșească, purtând o ceartă inconștientă în prezența copilului. Iar în astfel de situații recomandarea mea este de a normaliza realitatea – ne liniștim, povestim cu copilul despre ce s-a întâmplat, îl ajutăm să înțeleagă părțile mai dificile și mai apoi ne cerem iertare pentru comportamentele noastre nepotrivite.

6. Este bine/necesar ca un copil să vadă exprimarea afecțiunii între părinți?

Mai mult decât că este bine, este chiar indicat. Noi toți învățăm limbajul afecțiunii în familie, iar relația părinților ajunge să devină un model pentru relația noastră de cuplu. Chiar dacă declarativ, conștient, afirmăm sus și tare că noi funcționăm altfel – după o profundă analiză vom vedea că repetăm tiparul părinților mai mult și mai des decât ne este confortabil să acceptăm.

Astfel, sănătatea relației de cuplu nu este o dovadă de egoism din partea părinților, aceasta este o formă conștientă de a le lăsa copiilor o moștenire relațională bogată și îmbucurătoare.

7. De ce ar trebui să vină cuplurile la conferința ”Ce spun eu și ce auzi tu?”
   

Mi-aș dori să nu vină pentru că trebuie – cred că orice „trebuie” activează o serie de rezistențe – ci pentru că sunt curioși; pentru că își doresc mai mult de la viață; pentru că au început să înțeleagă că iubirea nu este frișca de pe tort, aceasta este tortul în sine; pentru că se gândesc la moștenirea relațională pe care o lasă copiilor și nepoților; pentru că psihologia relațională nu este o știință abstractă fără aplicabilitate practică, ci una dintre materiile pe care ne-ar prinde tare bine să le învățăm în școli.

Intenția mea este de a construi împreună conferința, îmi propun să creez un cadru sigur din punct de vedere psihologic în care să îndrăznim să vorbim despre emoții, să ne deschidem mintea și inima față de sine și față de oamenii care sunt sau vor fi în viețile noastre. Am făcut o selecție interesantă cu privire la ce ne arată studiile de specialitate, am în minte nenumărate exemple și explicații concrete, mă gândesc și la câteva exerciții și mi-aș dori să râdem, să plângem (desigur că nu este musai J) și să trăim cu speranța că fiecare dintre noi se poate simți auzit, văzut și simțit în relația de cuplu.

8. Din experiența ta, în ce măsură sunt românii dispuși să meargă la terapie de cuplu? De regulă vin când simt că e ceva în neregulă, pentru a preveni degradarea relației, sau când simt că este ultima soluție?

Recunosc că în calitate de psihoterapeut mă simt privilegiat de soartă. Eforturile mele din cadrul a ceea ce eu și echipa mea, din spatele conceptului paginadepsihologie.ro, numim #REvoluțiaRelaționalăÎnRomânia au făcut ca numărul de solicitări care vin spre mine, din partea cuplurilor, să fie cu mult mai mare decât pot accepta. Astfel dacă aș generaliza experiența mea de terapeut relațional aceasta ar fi una subiectivă.

Păstrând însă o relație foarte strânsă cu rețeaua de psihoterapeuți relaționali din întreaga țară, știu că în continuare solicitările pentru terapia de cuplu sunt ultimele pe lista serviciilor psihoterapeutice accesate de către români. Din păcate, deoarece avem o viziune extrem de pasivă și învechită asupra importanței relațiilor, adesea solicităm ajutorul unui psihoterapeut atunci când deja „relația a murit”. Sunt o serie de studii internaționale care arată că în medie, un cuplu așteaptă mai bine de șase ani până să ceară ajutor din partea unui psihoterapeut relațional, ceea ce reprezintă o perioadă foarte lungă de timp, în care conexiunea dintre cei doi este abuzată în cele mai variate moduri.

Și din păcate da, adesea vin înainte de vizita la un avocat sau mediator.

9. Există un semnal de alarmă pe care ar trebui să-l depistăm pentru a ști că avem nevoie de consiliere?

Atunci când observăm că nu-i mai zâmbim partenerului, atunci când parcă nu mai vedem calitățile ființei iubite, atunci când o serie de certuri se încheie fără niciun sens, atunci când ne este tot mai greu să vorbim cu el/ea. Atunci când observăm că de o bună perioadă de timp suntem cu muniția psihologică activată și gata să-l atacăm pe celălalt, iar momentele de intimitate fizică și sexuală au ajuns simple amintiri dintr-o altă viață.

La conferința ”Ce spun eu și ce auzi tu” puteți să mergeți și voi, iar dacă vă grăbiți, până pe 15 septembrie, vă puteți rezerva locul (sau locurile) la un preț redus. Rezervările le puteți face aici .

Pe ce se axează conferința?

• Pe descoperirea și recunoașterea comportamentelor toxice dintre partenerii unui cuplu;
• Pe blocajele în comunicare și armele psihologice pe care le folosim în viața de zi cu zi;
• Pe aspectele care fac diferența între cuplurile fericite și cele nefericite;
• Pe înțelegerea motivelor pentru care ne comportăm într-un anumit fel;
• Pe descoperirea noii științe a iubirii;
• Pe dezvoltarea unor practici sănătoase de relaționare și comunicare în cuplu;
• Pe împăcarea cu noi înșine și acordarea permisiunii de a primi și oferi iubire.

Conferința durează patru ore și este împărțită în două ateliere dinamice și bogate în explicații științifice și recomandări terapeutice. Pentru a ne însuși cât mai bine informațiile, cele două ateliere sunt separate printr-o pauză de răsfăț și conectare de o jumătate de oră, iar ultimele 30 de minute din conferință sunt dedicate pentru adresarea de întrebări și oferirea de răspunsuri.  Sper să ne vedem acolo! 🙂