”Așa îți trebuie!” nu face bine niciunui copil
Mă feresc mereu să judec părinții, tocmai pentru că știu câte greșeli am făcut și eu, câte prejudecăți am avut de-a lungul timpului și câte judecăți greșite am emis (în gând de cele mai multe ori). Dar sunt și momente în care sunt om și nu mă pot abține. Empatia mea se termină și mă supăr, mă indignez, mă întristez. Mă întreb ce putem face să schimbăm mentalități. Și nu-s vreo arogantă care se consideră atotștiutoare și în măsură să dea lecții altora. Nu, cei care mă cunosc câtuși de puțin știu că nu-s deloc așa. Doar că sunt lucruri pe care le simt greșite și mi-aș dori să le pot schimba. Unul dintre ele este atitudinea părinților față de copiii lor atunci când micuții greșesc.
Atât aș vrea să-i întreb pe acești părinți: voi nu greșiți? Voi ați ascultat mereu de părinții voștri orbește, fără să faceți trăsnăi? Poate voi nu, dar eu da. Eu am greșit, MULT, eu nu mi-am ascultat mereu părinții, eu am făcut prostii. Eu m-am lovit de pragul de sus ca să-l văd pe cel jos. Și nimic nu m-ar fi convins dacă eu nu aș fi învățat din propriile greșeli. Și știți ce m-a durut cel mai tare de-a lungul timpului? Atunci când nu am fost înțeleasă, atunci când nu am simțit susținerea alor mei. Și cred că este valabil pentru toată lumea. Toți ne dorim să știm că chiar și atunci când greșim avem un refugiu, pe cineva care să ne aline durerea.
Astăzi, zilele trecute și de mai multe ori de-a lungul timpului am auzit acest ”așa îți trebuie!” după ce un copil a făcut o boacănă, s-a lovit sau s-a accidentat cumva și era supărat ori a început să plângă. Și am simțit de fiecare dată o strângere de inimă. Cum adică așa îi trebuie? Adică ne bucurăm că-l doare, că suferă? Și îi și spunem asta, ca să se învețe minte, nu? ”Foarte bine, ți-am arătat eu ție! Data viitoare să faci întocmai cum îți spun. Eu sunt adultul, știu mai bine! Acum asta e, suferă!”
Eu cred că el deja suferă și nu mai are nevoie de o suferință în plus, una și mai mare. Pentru că o julitură, o căzătură, orice boacănă copilărească e nimic pe lângă lipsa de empatie a părintelui. Un copil va suferi de zece ori mai tare la auzul lui ”așa îți trebuie!” E ca și cum, pe lângă durerea sau dezamăgirea lui, simte că pierde, măcar și pentru câteva clipe, afecțiunea și dragostea părintelui. Ori cu asta nu prea știe să se descurce niciun copil. Poate să se lovească, să se julească și să se ridice mai departe la joacă, dar dacă părintele îi rănește sentimentele îi este mult mai greu să se ridice și să meargă mai departe.
Nu susțin acum că ar trebui să-i lăsăm mereu de capul lor, să nu le atragem niciodată atenția asupra pericolelor. Nu, ar fi absurd! Spun doar că ar trebui să fim mai înțelegători cu ei. Sunt și e normal să fie niște copii curioși, poznași, dornici să descopere, să exploreze. Ar fi ciudat să nu fie așa. Cred că în loc să le spunem ”așa îți trebuie!” atunci greșesc îi putem lua în brațe și le putem spune ”îmi pare rău că te-ai lovit/că suferi. (De-asta te-am și rugat să nu faci așa) Dar toți învățăm din greșeli. Data viitoare vei fi mai atent”. Nu, asta nu-i vreo formulă magică pe care am descoperit-o eu. Nici general valabilă. E doar o formă, dintre multele forme, de empatie față de un copil care a greșit.
Eu sper că susținându-ne copii și arătându-le dragostea noastră chiar și atunci când greșesc vom reuși să-i ținem aproape și mai târziu, peste ani, atunci când greșeala nu va fi o simplă poznă, ci ceva ce poate să le schimbe viața. Am tot auzit asta cu ”nu trebuie să fim prietenii copiilor noștri, ci părinții lor”. Într-o oarecare măsură, foarte mult discutabilă, să zicem că pot fi de acord. Dar haideți să nu-i lăsăm să înțeleagă și să simtă că nu ne interesează suferința lor, dacă nu ne ascultă și dacă nu sunt așa cum am vrea noi să fie.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂