Când simt că-mi pierd empatia
Dacă este un lucru pe care l-am învățat și la care țin foarte mult mai ales de când am devenit mamă ăsta este: empatia. Cred că nu ai cum să-ți înțelegi copilul și să reacționezi potrivit situației dacă nu ești empatic. Și fac tot posibilul să extind empatia și dincolo de relația cu familia pentru că am coningerea că lumea asta ar fi mai bună dacă noi toți am fi mai empatici unii cu alții.
Tocmai de-asta mi-a fost atât de ciudă pe mine în momentul în care am lăsat orice urmă de empatie deoparte și am reacționat la nervi, aproape țipând la un om, în mijlocul magazinului.
Doar ce luasem copila de la grădi și era într-una dintre acele crize de după o zi de grădi pe care cred că orice mamă/părinte le știe. Când plânge orice ai zice și orice ai face. Dacă e lumină afară, de ce nu e întuneric, dacă e întuneric de ce nu mai e zi. Dacă e cald, de ce nu e zăpadă, dacă e zăpadă de ce nu se fac bulgării bine. De ce e apă în băltoace sau de ce nu e suficientă. Orice. Sunt acele crize de plâns prin care copilul își revarsă toate emoțiile de peste zi atunci când vine mama. Abia atunci simte că e în siguranță să facă asta și le dă drumul năvală. Nu există răspuns corect din partea părintelui la întrebările copilului, ci doar multă răbdare și mai multă înțelegere. Brațe deschise și nervi de oțel.
Ei, într-una dintre aceste megacrize, eu m-am încumentat să merg cu Sophie într-un Lidl de lângă casă, să luăm pâine, pește și ceva de legume, eram frântă și eu, voiam ceva de mâncare care să se facă super repede cu minim efort din partea mea.
Pentru scurt timp am crezut că s-a liniștit, dar aveam să aflu imediat după intrarea în magazin că încă nu se răcorise după toată ziua, probabil și pentru ea fusese o zi tare grea. Așa că la raftul de brutărie a început din nou. Că pâinea cu semințe nu era din aia de care-i place, că un covrig cu semințe era prea ars dar doar pe ală îl voia… Și tot așa. Încercam cum știam mai bine să-mi păstrez calmul, să găsesc o soluție să luăm pe repede-nainte ce aveam de luat și să plecăm ca vântul și ca gândul de acolo.
Ei bine, fix atunci, un domn s-a gândit să mă ajute și-a început:
”Ia, hai, că iau eu copilul ăsta care plânge. Cum să plângi așa mare? Te iau cu mine! Hai!”
Am văzut reacția de pe fața Sophiei și mi-a dispărut și ultima picătură de empatie, ultima urmă de înțelegere pentru bărbatul din fața mea. Am răbufnit:
-Nu cred că este deloc o abordare potrivită pentru un copil care plânge, să știți!
-Poftim!?
-Nu cred că este bine să spuneți aceste lucruri unui copil care plânge!
-Da? Eu credeam că se va opri.
-V-ați gândit că dacă îi spuneți unui copil care plânge că îl luați de lângă mama lui e un lucru bun!?
-Da, așa m-am gândit. Cred că am intervenit când nu trebuia. Mă opresc aici.
Omul părea foarte conciliant la final, am realizat după ce m-am calmat că intenția chiar fusese una bună, el chiar avea impresia că micuța din fața lui se va liniști dacă-i spune acele cuvinte.
Am realizat că sunt oameni care nu-s rău intenționați ci atât știu, atât pot. Nu se gândesc că o astfel de amenințare pentru un copil nu e deloc ok. Da, e posibil să fie copilul atât de șocat de amenințare încât chiar să se oprească din plâns. Dar merită? Merită teama aia doar ca să fie oprit din plâns? Mai ales că, mă repet, el, copilul, chiar are nevoie de acel plâns ca să se poată elibera de toate emoțiile acumulate.
Mi-a părut chiar rău că am fost așa vehementă cu omul. În mod normal, într-o zi firească, m-aș fi oprit în a-i spune copilei că domnul glumește, nu poate face așa ceva, nu e permis. Doar că acum n-am făcut asta, am ripostat. Nu am mai avut energie și înțelegere pentru el. Parcă mi se terminase empatia în clipa aia. Dar cred, mai bine zis sper că amândoi am învățat ceva din asta.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂