Ce-i de făcut când nu te mai înțelegi cu copilul
Nu o singură dată mi s-a întâmplat să simt că orice aș face, oricum aș proceda, pur și simplu nu reușesc să mă înțeleg cu copila. Mi se părea că parcă nu aude ce spun, că orice cale alegeam să ajung la ea era inutilă. Parcă mai rău ne îndepărtam, crizele ei erau mai vehemente, eu mai nervoasă. Iar reacțiile mele departe de ceea ce mi-aș fi dorit eu de la mine.
Să ridic tonul la copil nu cred că este o soluție, iar atunci când mi se întâmplă asta mi-e ciudă pe mine, mă simt vinovată, sunt conștientă că nu-i bine pentru nimeni. Nici pentru copil, nici pentru mine. Nu ăsta este exemplul pe care vreau să i-l dau copilului meu. Tonul ridicat nu este o soluție din punctul meu de vedere. Și, totuși, mi se întâmplă.
Dar de fiecare dată când simt că suntem în punctul ăsta, în care eu și copila mea nu reușim să ne înțelegem, îmi dau seama de același lucru. Mereu și mereu același. Buba nu-i la ea, e la mine. Eu eram cea care nu avea suficientă răbdare, eu eram cea care nu mai suportam țipetele. Eu eram cea care nu înțelegeam că copilul meu este și el om, are și el dorințe, emoții, nervi, frustrări, oboseală și se manifestă în consecință. Și treaba mea de mamă cu capul pe umeri, de adult responsabil, despre care se presupune că am mai multă cunoștințe și înțelepciune decât un copil de trei ani, era să am răbdare. Să am răbdare să-mi înțeleg copilul, să-i înțeleg nervii și frustrările, să-i fiu aproape în momentele dificile. Nu asta vrem toți de la persoana iubită, să ne fie aproape când nu ne e bine? Când suntem supărați sau mânioși? Eu una asta vreau.
Dar de multe ori mi se întâmplă să simt că pur și simplu nu mai pot. Că m-apucă și pe mine nervii. Că îmi seacă rezervorul de răbdare.
Și pentru că mi-am dat seama că îmi seacă rezervorul de răbdare, că mi-o pierd și nu mai am puterea să fiu calmă și emaptică și să răspund cu blândețe atunci când copilul meu e nervos, am ajuns să-mi pun o întrebare: Ce fac eu ca să-mi umplu din nou rezervorul de răbdare?
Probabil răspunsul la întrebarea asta diferă de la persoană la persoană, dar cred că el este de fapt unul singur: să am grijă de mine.
Să am grijă de mine, de starea mea exterioară și interioară, să-mi păstrez mințile, să fiu bine cu mine. Asta este ce trebuie să fac atunci când nu mă mai înțeleg cu copilul.
De prea multe ori noi, oamenii, dar în special mamele, avem impresia că pe umerii noștri stă toată planeta asta. Că e responsabilitatea să le facem pe toate. Să avem grijă de copii și să fim foarte bune la asta, să avem grijă de casă, să gătim sănătos pentru familie, să fim bune la locul de muncă, să fim bune soții. Energia și gândurile nostre sunt împărțite într-o mie de părți, umerii noștri parcă se pleacă de atâtea responsabilități. Dar în toată povestea și alergătura asta nebună uităm un lucru foarte important. Ca să fim bune cu ceilalți, trebuie să fim bune noi cu noi însene.
Nevoile noastre, alea pe care de cele mai multe ori le lăsăm pe ultimul loc, sunt și ele importante. Prea importante. Atât de importante încât pentru a funcționa și a nu fi mereu pe avarii, trebuie să ținem cont de ele.
La fel de important mi se pare ca atunci când decidem că vom face ceva pentru noi, doar pentru noi și suflețelul nostru, să ne bucurăm de asta. Pentru că dacă ne simțim vinovate sau ne gândim, of, am stat o oră la coafor în loc să…, nu rezolvăm nimic. Coafor, manichiură, cafea cu o prietenă, o carte, o revistă, o plimbare, o ședință la sală, o baie fără auditoriu, un weekend în doi, orice ne face să fim mai bine cu noi însene e important. Și nu doar că e important, e o prioritate. Ca să fim mame bune, ca să putem avea grijă de copiii noștri bine, trebuie să avem grijă de noi.
Trebuie să conștientizăm că nu câștigăm niciun premiu și nu ne ridică nimeni vreo statuie dacă e casa lună și nu e niciun fir de praf, sau dacă facem cinci feluri de mâncare și călcăm două culmi de rufe. În schimb, dacă suntem relaxate și în loc de nervi și lacrimi reușim să punem un zâmbet pe fața copilului nostru și dragoste în sufletul lui, să creăm amintiri frumoase, câștigăm cel mai mare premiu, mai măreț decât orice statuie de pe lumea asta.
Dragi mame, aveți grijă de voi și veți putea fi mame mai bune pentru copiii voștri!
P.S. Mă gândeam de ceva vreme să scriu despre asta, dar zilele astea am văzut un video care nu doar că m-a amuzat, dar m-a și inspirat. Merită văzut 🙂
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Subscriu! ?
Ce ma bucur 🙂
buna..de chestia asta ma lovesc si eu cu puiul meu…eu vorbwsc cu el…incerc sa intru in lumea lui sa ne jucam sa il invat sa construim cu piese lego..sa il invat despre animalute..si nu ma baga in seama..in ceea ce priveate imbracatul.tot ce tine de casa sau statu pe olita spre ex ne intelegem de minune..coopereza cu mine..dar cand vrea..ce as putea sa fac sa ma bage si pe mine in seama..sa intru in lumea lui..bebe are 1anisor si 7luni
Cred ca sa ai rabdare cu el :). E micut, multa dragoste si rabdare
Ai reușit sa ne amuzi si pe noi ?Mulțumim pt articol! ?