Ce-i lipsește copilului meu
Nu-s nici arogantă, nici nu fac pe autotștiutoarea, așa că admit faptul că este posibil să-i lipsească foarte multe lucruri copilului meu. Dar unul dintre ele parcă mă apasă pe mine cel mai tare și parcă mi se pare cel mai nedrept dintre toate.
Mi se pare că fetiței mele de aproape 4 ani îi lipsește mult prea mult libertatea. Nu libertatea de a decide, de a face cum vrea ea în anumite situații, ci libertatea unei copilării fără atât de multe contrângeri provenite din stilul nostru de viață.
Sufăr tot mai mult pentru că fetița mea, la cei 4 ani ai ei, are deja doi ani de când se trezește dis- de -dimineață și apoi, toată ziulica, are program de 9 ore, cu activității în mare parte impuse, fix așa cum un adult are locul de muncă. La ora 9, maxim, ea e la grădiniță. Și o mai luăm de acolo în jur de ora 18.00. Noi mergem la muncă, și ea la fel.
Eu la vârsta ei aveam libertatea unei copilării trăite într-o curte de 3.ooo de metri pătrați, cu iarbă-n bătătură, cu copaci în care mă cocoțam, cu leagăne legate de ramurile lor, cu căpițe de fân în care săream. Alergam cât era ziulica de lungă, singurul program impus pe care-l aveam era cel legat de masă și de somn. Atât! În rest, cât era lumină afară, și chiar și după lăsarea serii, făceam ce mă tăia capul, alergam desculță vara și iarna cu mucii la nas și mânecile întărite de cât le foloseam pe post de batistă. Mă înțepam în urzici, dar nu-i spuneam bunicii mele de teamă să nu mă pună să mă încalț. Oricum, auzisem eu că înțepătura de urzică cică ar face bine. Mă jucam în noroi și făceam păpuși din cârpe, castele de nisip și-mi închipuiam povești în care eu eram miezul, eroina eroinelor. Și cântam cât mă ținea gura, în timp ce mă dădeam în leagăn cu capul plecat pe spate ca să văd cerul mai bine și să-mi bată vântul părul. Mă simțeam și mai liberă așa.
Eu nu m-am gândit niciodată că laptele se face la magazin pentru că îl vedeam pe unchiul meu cum mulge vaca. Și știam exact de unde vin legumele, cum cresc ele, de unde vin ouăle, carnea, uleiul, făina. La 4 ani deja știam toate astea. Nu pentru că-mi citise cineva din cărți sau pentru că aveam activități la grădiniță, ci pentru că le vedeam cu ochii mei în cel mai natural mod cu putință.
Și pentru că de curând am fost la casa bunicii mele, a străbunicii Sophiei, și am văzut-o cât de fericită este și ea să se bucure de curtea de care m-am bucurat eu în copilărie (chiar dacă a suferit modificări între timp) și de libertatea jocului în aer liber cât e ziua de lungă, parcă am primit o palmă peste față. Mi-am dat seama de câte lucruri frumoase nu se bucură ea în restul timpului.
În ultima vreme parcă tot mai tare mă doare lipsa de libertate a copilului meu. Și lipsa mea de tărie în a pune capăt vieții haotice pe care o am acum și a o lua de la capăt altfel. Poate altundeva. Deși până la vârsta asta nu am fugit niciodată de schimbări, fie ele cât de bruște, acum parcă mi-e teamă. Tocmai pentru că sunt responsabilă pentru viața copilului meu. Nu știu însă dacă nu cumva prin faptul că nu-mi asum riscul de a o lua de la capăt nu fac mai mult rău decât bine. Dar parcă simt tot mai des și tot mai dureros că parcă nu asta agitată, alergată, haotică și parcă netrăită este viața pe care mi-o doresc. Nici pentru copilul meu, dar nici pentru mine.
Totuși, nu-mi găsesc încă curajul. Ăsta este adevărul.
Buna, subscriu acestor ganduri , desi am crescut in Bucuresti toata viata simt ca ducem o lupta inutila cu orasul .
De curand eu am decis ireversibil sa fac aceasta schimbare sa plec in mediul rural , sa o iau de la zero neavand casa voi face credit, am gasit o scoala buna pt copil (cl pregatitoare) si caut sursa de venituri sa fiu dependenta cat mai putin de oras .
E de neinteles cum adulti de oras se uita cu uimire de extraterestru la un copil care umbla cu crengi si conuri in maini , si cer sa le atinga de parca sunt selenare . Am trait asta ….
Cât de tare! Te felicit pentru curaj! Nici n-ai idee cât te felicit, mai ales că eu nu-mi găsesc acest curaj, deși mi-aș dori. De mult timp rumeg și eu gândul ăsta, îl tot dezbat cu bărbatul, dar mereu găsim argumente contra. Tare mult mi-aș dori să cunosc experiențele cuiva care trece prin asta
Ei bine…eu am facut-o! Copiii mei trăiesc de mai bine de un an la curte…aduna ouă, hrănesc găinile, iepurii si merg la tanti din vecini după lapte…uneori o ajuta la muls si beau laptele călduț direct din găleată în care a fost muls. Tot pentru ele am plantat zmeură si coacaze. ….sa le adune direct si sa le mănânce, iar in grădina cultivam aproape tot ce avem nevoie. Este nevoie de curaj si un dram de nebunie! Dar nu se compara cu viata la bloc!
Îți înțeleg frământările și sunt de părere că orice alegere facem intre rural/urban tot continuă frământările legate de cat de bine/rău îi este copilului cu alegerea făcută de noi. Îți spun din proprie experiență, la trei luni după nașterea fetiței am plecat la tara la bunici, inițial am spus că stăm doar pe perioada concediului meu de creștere copil, apoi ne-am dat seama că pentru etapa asta de copilărie îi este mai bine aici, în aer liber, printre pomi, găini, pisici, bunici și alte cele; am incercat sa cultivăm cat mai multe in gradina, am profitat de fructe, am făcut dulcețuri, compoturi, zarzavaturi, murături și a început să ne placa din ce in ce mai mult aici; am aranjat și eu cu serviciul, așa că de peste 3 ani am rămas la tara. DAR, când ajungem câteva zile în orașul în care inca avem apartamentul nostru și o vad pe cea mica cu câtă bucurie ia toate parcurile la rând și se bucură de fiecare tobogan, leagăn, balansoar, cat de mult îi place să mergem in mall, să ia in mana toate lucrurile de pe rafturi, cum ii sclipesc ochii la tot ce vede in jur, parca îmi fac ceva mustrări de conștiință, având impresia că o privez de „evoluție” și o țin ” departe de vârtejul civilizației”. Și mă gândesc deja cu sufletul strâns și la anii ce vor urma, la oportunitățile de educație școlară și,mai ales, extrașcolară din mediul rural, comparativ cu mediul urban, iar balanța în privința asta cam înclină spre urban. Nu știu însă dacă vom mai avea încă o dată puterea unei alte schimbări majore, să revenim iar la oraș, dar gândul ăsta nu e abandonat cu totul, sta acolo ca un ghimpe care din când în când mă mai apasă cate un pic….
Iti multumesc mult pentru ca mi-ai oferit si perspectiva asta. Nu m-am gandit niciodata asa cum pui tu problema aici, mereu am suferit ca o tin intre betoane si fara pic de libertate.
Nu stiu daca parcurile si mall-urile din orase sunt neaparat civilizatie, evolutie oricum nu sunt. Dar pot intelege incantarea ei de copil, e ceva nou.
E adevarat ca oportunitatile privind scoala pot fi sau par a fi mai multe. Dar eu tot tind sa cred ca pana la o anumita varsta e mai safe in mediul rural decat in cel urban. Ma ibgrozesc periodic de ce aud ca sa intampla in scolile din Bucuresti 🙁
Eu zic sa va bucurati de alegerea facuta, va avea timp si de oras, si de civilizatia asta (care de multe ori e lipsa de civilizatie, aglomeratie, haos)