Cea mai mare realizare a mea, ca mamă, în relația cu copilul

Chiar nu cred că exagerez deloc când spun că asta este cea mai mare realizare a mea, ca mamă, în relația cu copilul meu. Consider că am realizat un lucru foarte important, dincolo de toate luptele pe care le duc cu mine atunci când mă gândesc că nu-s o mamă suficient de bună sau că aș putea să fac mai mult.

Să-mi fac copila să înțeleagă că o iubesc la fel de mult chiar și atunci când sunt supărată pe ea. Pentru mine asta este cea mai mare realizare în relația cu copilul meu.

Nu a fost deloc ușor, dar mi se pare esențial ca omulețul căruia eu îi călăuzesc primii pași în viață și al cărui punct de sprijin sunt să știe că îl iubesc chiar și atunci când sunt supărată sau nervoasă pe el. Pentru că, vrem sau nu să recunoaștem, ne place sau nu, copiii ne și supără, ne și enervează de multe ori.

Cum am reușit să-i arăt copilei că o iubesc la fel de mult și când sunt supărată

Lucrul ăsta nu s-a întâmplat peste noapte, este adevărat. Și au fost mai mulți factori care au contribuit la asta, cred eu. De fapt, cred că sunt doi extrem de importanți și despre ăștia voi vorbi puțin.

1. Joaca și povestirile. Poate sună ciudat sau complicat. Sau mai știu eu cum. Dar nu e deloc.
   Se întâmplă de multe ori când ne jucăm amândouă să îmi spună ”nu mai sunt prietena ta dacă nu faci x lucru„ sau ”nu te mai iubesc dacă nu îmi dai x lucru” sau ”nu mă mai joc cu tine dacă…”  ori vreo altă variantă de genul ăsta auzită cel mai probabil la grădiniță. Răspunsul meu întotdeauna este același. Eu sunt prietena ta și atunci când nu faci ce vreau eu sau când mă supăr pe tine/ Eu te iubesc și când nu faci ce vreau eu sau când mă superi/ Eu mă joc cu tine în continuare chiar dacă nu vrei să colorezi frunzele cu verde și vrei să le faci roz. Eu sunt mama ta și te iubesc mereu.
   Poate credeți că astea sunt lucruri de la sine înțelese, dar nu. Copiii, ca și noi, adulții, au nevoie să le audă pentru a fi conștienți de ele.
2. Faptele. Degeaba îi spun că o iubesc la fel de mult și când sunt supărată pe ea dacă nu îi și arăt asta. Am povestit pe larg aici – Copiii răsfățați și parentingul prost înțeles – cum fac să impun limite, cum fac ca nu-ul să rămână Nu, arătându-i totuși că o iubesc în continuare, indiferent ce ar face. Degeaba îi spun că o iubesc mereu, dacă atunci când greșește îi arăt de fapt contrariul. Cum noi nu suntem perfecți și greșim, și ne dorim totuși să fim iubiți cu bune și cu rele, și copiii noștri se așteaptă ca noi, părinții lor, să-i iubim când nu-s perfecți. Să-i iubim deci când sunt și ei oameni.

Cum mi-am dat seama că am reușit

De multe ori anumite lucruri nu ai cum să le știi decât dacă-ți sunt spuse. Așa este și-n cazul ăsta. Mi-am dat seama că am reușit atunci când copila mea mi-a spus.

Prima dată m-a întrebat dacă mai sunt prietena ei, chiar dacă m-a supărat. Și am asigurat-o că sunt. Apoi nu m-a mai întrebat, a afirmat. Iar eu am asigurat-o în continuare. Mi s-a părut important să o asigur.

Dar, cu adevărat fercită am fost în momentul când lucrul ăsta s-a întors la mine. Într-o zi  –  când eram epuizată, nedormită, nervoasă după o zi de muncă grea și haotică, cu o mie de lucruri pe cap – ea tot țipa, tot trântea. La un moment dat am țipat la ea. N-am mai rezistat și am țipat. Am reacționat fără să mă mai gândesc că e un copil care n-are nicio vină pentru că sunt eu epuizată și am avut o zi proastă. Ea doar își dorea atenția mea. Mi-a părut rău. Îmi venea să plâng. Și mi-am cerut scuze. I-am explicat că sunt foarte obosită și că îmi pare că am țipat la ea. Știți ce mi-a zis?

”Nu-i nimic mami, eu tot sunt plietena ta. M-ai supălat puțin, dal sunt plietena ta”.

Și gata, n-am mai rezistat. În momentul ăla chiar am început să plâng. S-o strâng în brațe și să plâng. De ciudă pe mine, de fericită că am un copil atât de bun.

De ce e așa important

Voi face o paranteză aici. Dacă noi, adulții, am fi conștienți în relațiile noastre, în căsnicia noastră, de acest lucru, cred că ar fi mai puține rupturi dureroase, chiar mai puține divorțuri. Dacă am fi conștienți că atunci când ne certăm, când suntem supărați pe omul de lângă noi, sau el este supărat pe noi, nu înseamnă că îl iubim mai puțin sau ne iubește mai puțin. Nu, înseamnă doar că fix în acel moment ceva ne-a deranjat, ne-a supărat, ne-a durut. Dragostea rămâne aceeași chiar dacă, poate, am ridicat tonul. Sau dacă am spus lucruri la nervi. Și îndrăznesc să spun că va fi chiar mai mare după. Asta dacă reușim să trecem peste momentele astea de conflict cu gândul că da, sunt/e supărat, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc/nu mă iubește la fel și acum, chiar dacă țipă, chiar dacă e un moment mai dificil. Închei paranteza, nu m-am putut abține de la ea pentru că mi s-a părut importantă.

Revenind la relația cu copilul. De ce cred că este așa important ca fetița mea să știe că o iubesc și atunci când sunt supărată pe ea sau când a greșit? Pentru că eu cred că rolul meu ca mamă este să o iubesc toată viața și mai ales să-i fiu alături toată viața mea, la bine și la greu. Mai ales la greu. Iar copilul trebuie să știe asta. Acum poate vorbim de lucruri mici, de greșeli mici, de fapte minore. Peste ani însă, faptul că va ști că sunt acolo pentru ea indiferent ce a făcut, indiferent cât a greșit, indiferent ce a pățit va conta enorm. Va conta atât de mult încât ar putea face o diferență semnificativă între un eșec și o reușită în viață.