Cum am ajuns să-mi încalc pe negândite promisiunile față de copil

Nu am crescut într-o familie perfectă, ba dimpotrivă. Am crescut într-o familie cu probleme majore, poate viața mea ar fi fost altfel dacă nu era așa și poate altfel de mamă aș fi fost și eu. Dar chiar și așa, în familia mea promisiunile se respectau. Și cum puține lucruri se respectau, promisiunea asta mi s-a părut dintotdeauna ceva de-o deosebită importanță. Domnule, promiți, apăi te ții de promisiune, fie ce o fi.

Regula promisiunii a fost sfântă în relația mea până să vină copilul, așa că după ce a venit copilul a fost cu atât mai importantă. Ne-am zis amândoi că ne vom ține promisiunile față de copil, indiferent ce.

Dar cum viața ne mai dă câte o palmă din când în când, am ajuns să renunț și la a mai promite. Am înlocuit destul de repede ”promit” cu ”voi face tot posibilul” sau cu ”dacă vom putea”. Mi se mult mai bine așa, mai corect, mai realist, mai sănătos.

Viața din momentul în care vine copilul se schimbă destul de mult. În unele cazuri radical, în altele destul de mult. A mea, a noastră mai bine zis, s-a schimbat radical. Încă de la început mi-am dat seama că nu mai pot controla foarte multe lucruri. Personal m-a afectat destul de tare, sunt un soi de control freak, în ciuda eforturilor mele de a mă autoeduca. Nu am reușit să mă educ în sensul ăsta timp de 30 de ani, dar m-a pus fii-mea la punct în primul an de viață, hai să spunem 18 luni. Ea mi-a făcut programul, ea mi-a arătat că acum poate însemna de fapt peste minim jumătate de oră sau poate chiar o oră, în funcțiile de toanele ei, de schimbatul scutecelor, de cheful sau lipsa ei de chef de a mânca sau a dormi etc. Ea mi-a scos din cap nebunia cronică legată de ordinea din casă. Da, pot spune că fii-mea m-a educat și m-a făcut clar un om mai bun. Și mai nebun pe alocuri, recunosc.

Printre toate astea s-au schimbat și ideile mele în ceea ce privește promisiunile. Cred că aproape de doi ani (ai ei desigur) am început să-i fac primele promisiuni. M-am ținut de ele, ea a văzut asta. A ajuns și ea la concluzia că promisiunea este ceva foarte important și atunci când mă-sa și ta-su promit ceva e clar că așa se va întâmpla.

Așadar, la un moment dat ce credeți că i-a venit în minte? Să inventeze promisiuni. Ei bine, da. La cele mai banale lucruri cu putință. M-a sunat omul într-o seară, eram la muncă.
-Ce faci, mamițoi, ești bine?
-Da, de ce?
-Ai avut ceva probleme cu Sophie?
-Te rog frumos zi-mi cu subiect și predicat că mă panichezi și am și foarte multă treabă! S-a întâmplat ceva? E bine?
-Nu s-a întâmplat nimic. Cred… De ce i-ai promis că îi iau ciocolată când venim de la grădiniță? La ora 6 seara? Vrei să dăm ture de bloc până la miezul nopții?

Am stat câteva clipe să-mi revin. M-am gândit un pic dacă mi-am pierdut mințile. Nu, cel puțin nu în cazul ăsta. Nu-i promisesm așa ceva, nu aș fi avut cum să fac asta nici dacă eram complet neatentă. Mănâncă foaaaarte rar ciocolată și foarte puțină, știm și noi și știe și ea cât de tare o agită. Deci clar nu aș fi zis așa ceva.

Asta a fost prima dată. Apoi au mai venit și altele. La fel, cu te miri ce nebunii. ”Vleau fasole (stând lângă raftul cu fasole din magazin, după ce au avut nu știu ce activitate cu fasole la grădiniță). Vleau fasole a noi acasă. Așa a pomis mami mie, fasole”. Eram și eu, era și el. Nu deschisesem niciunul vreo discuție despte fasole, nici gând de promsiune.

Desigur, i-am explicat că nu am promis niciodată așa ceva. Că nu poate spune că a fost o promsiune dacă nu a fost. Nu mi-e clar ce și cât a înțeles.

Am stat și am analizat. Și am ajuns la concluzia că și-a dat seama câtă împortanță acordam noi promisiunii ăsteia și în mintea ei s-au produs niște lucruri, știa că promisiunea e sfântă și atunci clar obținea ceea ce voia dacă la mijloc era o promsiune. Chiar și una existentă numai în imaginația ei. Și uite așa îmi încălcam în mod constant promisiuni pe care, de fapt, nu le făcusem niciodată.

Încet, încet am reușit să o facem să înțeleagă că promisiune e atunci când cineva spune ”promit”. Dacă mami nu a spus ”promit” înseamnă că nu a promis. Și că nu poate spune despre oameni că au promis ceva dacă ei nu au făcut asta. I-am explicat cu inima îndoită de fiecare dată. Mi se pare o explicație mult prea grea pentru un copil de doi ani și un pic, indiferent în ce formă am îmbrăcat eu explicația de fiecare dată. M-a surprins, până la urmă a încetat cu asta. Ba chiar mă întreabă dacă promit sau nu atunci când spun ceva.

Și, din cauza asta am avut un soi de revelație. Am decis că nu mai promitem nimic. Nu vreau să fac din asta nici un motiv de frustrare, nici de dezamăgire, nici să produc complexe. Promisiunea asta devine o presiune mult prea mare. Cât de sigură sunt eu că nu-mi voi încălca niciodată promisiunea? Chiar pot controla absolut tot, astfel încât să fiu 100% sigură că nu îmi voi încălca niciodată promsiunea? Sunt pregătită să văd dezamăgirea din ochii copilului când nu voi reuși vreodată să-mi țin promisiunea? Cred că nu.

Să spunem că îi promit un lucru pe care eu chiar cred că îl pot face. Să mergem într-un anume loc, extrem de accesibil, unde aparent nu e nimic care să ne împiedice. Asta ar însemna să pot elimina în procent de 100% orice lucru neprevăzut. Dacă se îmbolnăvește? La vârsta asta, azi e sănătoasă tun, mâine are febră 40. Dacă nu mă simt eu bine? Dacă plouă, e ger sau ninge? Lucruri pe care eu chiar nu le pot controla. E doar un exemplu. Ceea ce vreau să spun de fapt este că nu văd rostul unei promisiuni. Este o presiune inutilă și sursă mare de dezamăgire și frustrări.

Eu și copilul ar trebui să avem încredere. Eu în ea și ea în mine. Fără vreun jurământ, fără vreo promisiune. Să promit eu înseamnă că de regulă nu prea fac ceea ce spun și atunci îmi trebuie un cuvânt care să-mi întărească încrederea copilului. Nu e cazul.

La fel, dacă îi cer ei să promită ceva înseamnă că nu am încredere în ce spune fără acest soi de jurământ. Pentru ce asta? Ba, chiar aș merge și mai departe. Să-i cer să promită ceva înseamnă o presiune foarte mare și pentru ea. Să-i cer să promită, de exemplu, că nu se mai joacă cu apă în casă. Mă scoate grav din minți asta, nu știu ce n-aș face să terminăm odată cu apa prin casă, dar e activitatea ei preferată. Îi face mâncare lui ”mol mol mic” (da, ursului de plus).  Să zicem că îmi promite, dar la un moment dat pur și simplu nu se poate ține de promisiune. E un copil de aproape 3 ani. Clar tentația e mare. Ce se întâmplă atunci în mintea ei? Păi în primul rând cred că ar fi conștientă că a făcut un lucru rău (deși, serios, chiar nu e o tragedie asta, știe deja niște limite). S-ar simți vinovată și dezamăgită de ea. Așa mică, creierașul ăla funcționează la un mare nivel. Și s-ar gândi că și eu sunt dezamăgită de ea. Ceea ce e și mai grav.

Și atunci nu pot să nu mă întreb. Chiar e nevoie de toate astea? Chiar este nevoie de promisiuni tot timpul? De ce? Suntem oameni de cuvânt, nu? De ce ne trebuie un soi de jurământ? Și mai ales de ce o astfel de presiune, pe noi și pe copil?

Eu personal nu-i văd rostul. Așadar, am transformat ”promit” în ”voi face tot posibilul”. Sau în ”dacă vom putea”. Am zis deja. E mai sănătos, mai realist și mai corect.