Momentul în care fii-mea renunță complet la timiditate

Așa cum vă povesteam, astăzi am mers la premiera spectacolului ”Fata babei și fata moșneagului”, versiunea adaptată de cei de la Zurli pentru cei mici. Cu texte amuzante și pline de învățăminte. Nu e prima dată când mergem la Teatrul Zurli, nuuu, nici gând, suntem fani. Cel puțin Sophie o iubește din toată inima pe Fetița Zurli. E cea care îi face poftă de mâncare instantaneu, cea care  o binedispune spontan, indiferent de toanele pe care le are.

Dar de data asta am fost surprinsă. Din două motive. În general sunt amuzante spectacolele celor de la Zurli și descrețesc frunțile cele mai încrețite,  dar de data asta chiar am râs cu gura până la urechi. Eu care nu prea râd în hohote decât foarte rar. Iar astăzi a fost una dintre acele dăți. Mi s-a părut un spectacol minunat. Din toate punctele de vedere. De la decoruri, sunet, punere în scenă, text, tot! De felul cum au jucat actorii nici nu mai are rost să vorbesc. Ireproșabil! Nu a fost un spectacol pentru copii. A fost un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Pentru oricine, indiferent de vârstă și exigențe. Și credeți-mă, laudele nu prea fac parte din felul meu de a fi și cu siguranță nu fără temei.

fata_mosului

Dincolo de cât de impresionată am fost eu, am fost surprinsă de cât de implicată a fost Sophie. Deși mi-am dorit tare mult să fie un copil înfipt, este totuși timidă. Și lucrăm la asta. Ei, dar nu și la Zurli. E locul unde timiditatea îi piere instantaneu. Iar azi chiar m-a uimit. Nu a mai vrut să stea la mine în brațe, așa cum stă de obicei, a vrut să meargă lângă ceilalți copii care cântau și dansau. Ba chiar s-a supărat că am rugat-o să stea mai aproape de mine. A răspuns la fiecare întrebare pusă de cei de pe scenă, s-a implicat, și-a dat cu părerea când s-a cerut asta, a fost cu adevărat un spectacol interactiv, iar implicarea ei a fost maximă. Și are 2 ani și 8 luni. Să vă spun că mi-a venit s-o mănânc? Oh, da! Imaginați-vă o mână de om care dansează de mama focului, cu mâinile pe sus, cu degețele arătătoare grăsune împungând aerul plin de veselie. Și cum cânta ea cu vocea aia de șoricel toate, toate versurile. Clătinând din cap din când în când, cu gura până la urechi și cu strungăreață la vedere, mânca-i-ar mama strungăreața ei.

Pentru mine una asta este foarte important. Faptul că își depășește timiditatea, faptul că nu are nicio problemă să stea mai departe de mine și să se implice alături de alți copii complet necunoscuți e mai mult decât minunat. Asta mă face să spun că pentru noi spectacolele celor de la Zurli sunt un soi de terapie. Pentru noi, ăștia mai mari, terapie prin râs și descrețit de frunte, pentru ea prin implicare, dorință de socializare și curaj. Ce să-mi doresc mai mult?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *