Cum am plecat plângând de la coafor

V-am spus că nu prea stau prin saloane, pentru că am un program foarte încărcat și haotic și nu-mi vine deloc să-mi sacrific din puținul timp pe care îl petrec cu Sophie. Sunt tot timpul pe fugă, încerc să fac treburile când doarme ea, doar, doar mai câștig ceva timp pentru noi două. Merg cam o dată pe lună la salon pentru ceea ce eu numesc igienă, lucruri de bun simț zic eu.

Dar pentru că de când am devenit mamă pieptănatul s-a întâmplat să fie de multe ori un lux și în graba mea prind repede părul într-o coadă, și cum cred că mă paște o criză de femeie trecută de 30 de ani, îmi zic că musai trebuie să merg la coafor. Așa, ca să-mi fac o schimbare radicală de look, să renunț la veșnica mea coadă de cal în detrimentul unei tunsori mai scurte, dar ușor de așezat. Și pentru că în fiecare zi mai descopeream încă și încă un fir de păr alb, hai să mă și vopsesc. Nu este o tragedie acum dacă vineri seara îmi rezerv câteva ore și pentru mine, chiar dacă ajung mai târziu acasă, mă gândesc eu. Am weekend-ul liber, așadar voi avea și timp pentru Sophie. Buun!

Îmi fac programare la salon. Am un Why Not relativ aproape de mine, zic să nu mai pierd și o groază de timp pe drumuri, asta ca să ajung acasă înainte de ora de somn a Sophiei. Când îmi fac programare nu era cea la care îmi mai tundeam eu vârfurile, așa că am ținut să mă asigur că voi da peste cineva care chiar se pricepe. Și spun că nu le cunosc pe celelalte, dar trebuie să fie cineva bun, pentru că am un păr foarte, dar foarte des și nu este deloc ușor cu el. Orice scară luată neatent se va vedea din avion. Mă asigură că totul va fi ok.

Ca să fiu și mai sigură că nu dau greș, mi-am descărcat și în telefon o poză cu tunsoarea. Mă gândesc că dacă îi arăt exact ce vreau, nu are cum să nu înțeleagă. Voiam o tunsoare în scări începute de sus, cu volumul gradat de sus în jos,  dar păstrată o oarecare lungime și o oarecare formă de bob. Uite așa :

Tunsori

Și ca nuanță voiam un arămiu natural. Am specificat că nu vreau un roșcat dur, îmi asprește fața, mă îmbătrânește, exact ce nu îmi doresc sub nicio formă. O culoare caldă, naturală, ar fi fost perfectă.

Ajung mai devreme la coafor și aștept. Aștept încă 15 minute după ora de programare. Apoi vine și rândul meu și îi explic exact. Îi arăt poza și îi subliniez că nu vreau bob clasic și să fie foarte atentă la scări pentru că, din cauza volumului, părul meu poate arăta ca tăiat cu barda. Îi arăt culoarea. Îmi spune că trebuie depigmentat părul , altfel nu este sigură că îmi va ieși. Eu am un șaten cu tentă de roșcat. Nu prea mi-a surâs deloc depigmentarea asta, dar am zis fie.

Nu mă mai lungesc, nu are rost. M-a depigmentat, m-a vopsit. Roșcat arămiu. Foarte roșcat arămiu. Dar pentru că era totuși o culoare ok din punctul meu de vedere nu am simțit nevoia să comentez. Îmi doream foarte mult să fiu relaxată, să mă bucur de schimbare, nu era o tragedie că nu era deloc naturală culoarea mea. Am avut în viața asta toate culorile în păr, chiar nu mi s-a părut tragic.

În schimb a venit momentul tunsului. I-am mai arătat încă o dată poza din telefon, am întrebat-o dacă vrea să las telefonul deschis pentru a o putea vedea. Mi s-a părut ușor deranjată, am zis să nu insist, știe femeia ce face, nu vreau să o jignesc cumva. Mai ales că tipa de la recepție care îmi făcuse programarea nu apreciase corect timpul necesar și au și descoperit că va fi nevoie să stea după ora de închidere. Mi-am cerut eu scuze, nici eu nu estimasem asta. Am fost asigurată că nu este nicio problemă, că li se întâmplă frecvent, sunt obișnuite. Nu am mai insistat, deși îmi părea rău. Știu cât de tare alerg eu spre casă de fiecare dată.

Deci, revin la tuns. Simt unde bagă foarfeca la spate, mă asigur că nu e prea scurt. Îmi spune că nu, stau eu aplecată. Ok. Hai să nu fiu cicălitoare, mai ales că era deja târziu. Apoi văd din nou cum bagă foarfeca (am vreo 18 ani de când mă tund la salon și am avut parte de tot felul de surprize, știu ce păr am). Îmi zic că este doar începutul. Ca să fie tuns în scări corecte, părul meu are nevoie de cel puțin 30 de minute, nu exagerez, e foarte des. Dacă se ia o șuviță prea groasă, așa cum spuneam, se vede din avion. Mă abțin din nou să-i atrag atenția, nu voiam să fiu una dintre clientele cicălitoare și veșnic nemulțumite. Mare prostie am făcut. În 10 minute era gata tunsul.

Când a început să-l usuce, mi s-au înmuiat picioarele. Vă spun, atât de încântată eram că-mi schimb look-ul și că în sfârșit voi putea să ies din casă fără veșnica mea coadă și că părul meu va avea o formă, încât am avut un șoc. Aveam un bob explodat, dar explodat grav. La spate eram exact așa cum o rugasem insistent să nu fiu- tunsă cu barda. Arătam ca și cum aveam vreo trei mături stufoase în cap, în loc de păr. Îmi pare tare rău că nu am făcut o poză, dar îmi venea să plâng. Mă durea sufletul de-a dreptul. Îi spun că nu este deloc ce mi-am dorit, îi arăt din nou poza, îi explic. Îmi spune că tipa din poză este coafată, dacă aș fi și eu, aș arăta exact la fel ca ea. Mi s-a părut ireal. Nu aveam cum să arăt ca ea nici coafată cu magie. Pentru că eu aveam cu totul și cu totul altă tunsoare. Una extrem, dar extrem de voluminoasă. Leoaicele alea turbate erau nimic pe lângă mine.

Se apucă să mă coafeze, îl întinde, întins bine, apoi îi dă cu ulei, mult ulei și ceară. Doar, doar s-o potoli. S-a potolit ce-i drept, dar nu avea nicio legătură cu tunsoarea aia, la spate eram tunsă cu barda. Și cel mai și cel mai grav era că eu eram mai rău ca înainte. Ar fi trebuit ca după fiecare baie să am timp cel puțin o oră să-l coafez. Really? Eu? Eu care abia am timp să mă pieptăn și să-l strâng în coadă? Unde mai pui că sunt cea mai neîndemânatică femeie din lume când vine vorba de coafat? Îi spun și asta, îmi spune că este exact ce i-am arătat. Ea nu vede diferența. M-am ridicat, am mers și am plătit. Îmi dădeau lacrimile. Nu, nu am făcut scandal, nu aveam pur și simplu energie, nu-i vedeam utilitatea. Când m-a văzut cu lacrimi în ochi, tipa de la casă îmi spune să las numărul de telefon, mă va contacta managerul. Îl las.  Așa arătam când am ajuns acasă, super coafată, cu părul foarte bine întins și ceruită și uleiată și de toate. Și plângând.

Aceeași tunsoare, nu? Identică! Îmi pare rău că nu am poză dinainte de a fi super coafat să vedeți scările alea de la spate. Iar volumul fără nicio exagerare era cel puțin triplu. Mă sună a doua zi managerul, mă asigură că se poate îndrepta totul, doar că trebuie să merg la alt salon. Duminică la ora 8 dimineața. Respir adânc și zic că merg, cerându-i de o mie de ori asigurări că acolo există un om bun care știe ce face. Mă trezesc la ora 7 și plec. Ajung cu 5 minute mai devreme. Mă vede cea care trebuia să mă repare și îmi spune că nu are ce să-mi facă. Îmi spune că este o tunsoare corectă, chiar dacă nu e potrivită pentru părul meu. Pe bune!? Păi și o operație poate fi făcută corect, doar că în loc să te opereze la nas, unde ai probleme, te operează la ochi. Dar e corect făcută. Numai că nu e ce ai tu nevoie. Nu mai reproduc discuția, de data asta chiar m-am enervat. Plecasem duminică dimineața de acasă, pierdeam o groază de timp DIN NOU, timpul meu prețios, copila se trezea DIN NOU fără mine și nu mă găsea acasă. DEGEABA! Am plecat roșie de furie și înjurând în gând.

Dacă nu eram coafată, nu aveam cum să ies din casă. Încă o dată vă spun că îmi pare rău că nu am făcut poză cu el necoafat, ca să vedeți în ce hal de explodat era, diferența dintre coafat și necoafat este ca de la cer la pământ. Nu are sens să vă spun ce nervi aveam. Ce naiba fac acum? După prima spălare, nu puteam să ies din casă. Poate doar cu basma.

Cât a dormit Sophie la prânz, în loc să reușesc să-mi termin cele o sută de mii de lucruri pe care le aveam de făcut, am mers să mă tund din nou. Alt timp, alți bani. Am mers la Gett’s, am întrebat înainte dacă au ce face. Mi-au zis că da, doar că va fi destul de scurt. Exact cum spuneam, tunsul chiar și așa scurt a durat la ei vreo 35 de minute. Acum este scurt. Dar măcar are o formă.

Așa că, pentru a le răspunde la întrebarea lor -”Why Not?”- NU pentru că oamenii nu sunt pregătiți, nu știu cum îi angajează. Nu, pentru că sunt lipsiți de orice bun simț și nu pentru că își bat joc.  Nu, nu, nu. Niciodată nu voi mai călca într-un Why Not. Pentru că am fost în două, dintr-unul am plecat plângând, din celălalt înjurând. M-am apucat să citesc review-urile, ce-i drept cam târziu, și am văzut foarte, dar foarte mulți nemulțumiți. Dacă mangerul nu a reușit în toate saloanele Why Not din București să găsească un stilist (da, stiliști. Ei au numai ”stiliști” sau ”stilisti seniori”) care să mă repare, e grav oricum ai lua-o.

Ah, așa arăt acum. Sorry, nu mă pricep neam nici la selfie-uri și voiam să arăt tunsoarea, nu fața mea nedormită.  Și, cel mai important, Sophie mi-a zis că sunt frumoasă. Bine că ea mă iubește oricum. Și ta-su la fel. Așa că viața e frumoasă, părul crește, sănătoși să fim.

 

One thought on “Cum am plecat plângând de la coafor

  • 11 februarie 2016 la 8:19
    Permalink

    Citind articolul tau am retrait experienta mea cu saloanele Why Not: aceeasi poveste: mergand pe strada plangand si intrand in scara cu gluga pe cap, nesalutand vecinii de teama de a nu fi recunoscuta desi se poate spune orice despre mine , numai ca sunt o pers needucata nu! I really feel ur pain!!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *