De ce nu-i mai spun copilului să-și ceară scuze

M-am surprins și pe mine, dar și pe alți părinți cu ”Te rog frumos să-ți ceri scuze”. De fapt, ca să fiu sinceră, am auzit și mai rău: ”Cere-ți scuze în clipa asta, că dacă nu…”

Dar nu e bine să facem asta. Nici măcar în prima variantă, asta mai soft, cu ”te rog frumos”, pe care o aplicam și eu. Și știți de ce? Din simplul motiv că e degeaba. Da, exact cum spus, DE-GEA-BA!

Și mi-am dat seama de asta în momentul în care-i ceream copilei să-și ceară scuze. Mă uitam la ea și nu vedeam decât frustrare și nervi. Nervi în general și nervi pe mine. Sau auzem un – ”bine, scuze”- așa mai degrabă în șoaptă și cu capul în jos.

De ce se enrvează copiii când îi obligăm să-și ceară scuze

Păi e foarte simplu. Pentru că ei nu consideră că este cazul să-și ceară scuze. Pentru că în mintea lor ei nu au greșit, au avut un motiv pentru care au făcut x sau y lucru.  Indiferent de cât de evidentă ni s-ar părea nouă greșeala, în momentul ăla pentru copil nu e.

O să dau un exemplu concret pentru că de curând mi s-a spus: ”da, bine, în teorie totul e simplu, dar ce faci cu practica?”

Gândiți-vă că, la locul de joacă, Mihaiță (să zicem) îi ia lui Andrei mașinuța. Andrei se supără, se duce la Mihăiță, îi smulge mașina și-l împinge așa de tare că Mihăiță cade.

Acum, cel mai probabil toată lumea e cu ochii pe Andrei, el este ”copilul rău” în toată întâmplarea asta, doar l-am împins pe Mihăiță. Iar Mihăiță este victima. Doar că știm și noi că nu-i chiar așa și că dacă-l obligăm în situația asta pe Andrei să-și ceară scuze, el va fi și mai nervos, și mai frustrat. Pentru că Andrei, fix în momentul ăsta, este deja nervos și supărat pentru că Mihăiță i-a luat mașinuța.  Și dacă noi îi spunem ”cere-ți scuze!”, el va spune – ”dar și el mi-a luat mașinuța!”

Normal că nu trebuia să-l împingă pe Mihăiță. Și normal că lucrul ăsta nu trebuie să rămână așa, ar fi nociv pentru toată lumea. Dar forțându-l să-și ceară scuze în moentul ăla nu rezolvăm nimic. Se va simți neînțeles și singur, nu va înțelege unde a greșit, iar data viitoare probabil va face la fel, dacă nu chiar mai rău. Sau se va închide în el. Nici prima, nici a doua variantă nu este cea pe care ne-o dorim, nu?

Cum îi convingem totuși că e normal să-și ceară scuze

Eu am ajuns la concluzia că eu nu trebuie neapărat s-o conving pe copila mea să-și ceară scuze fix în secunda aia. Treaba mea este s-o  ajut să conștientizeze că nu e bine ce a făcut. Și, apoi, în 99% dintre cazuri ea își va cere scuze singură. Pentru că ajunge la concluzia că a greșit. Cu ajutorul meu, desigur.

Să revenim la exemplul cu Mihăiță și Andrei, că tot am început cu el. Suntem conștienți că și Mihăiță a greșit, doar el a început, nu? Dar nici Andrei nu trebuia să-l împingă. Și-atunci, stăm de vorbă cu Andrei. Îl întrebăm de ce l-a împins pe Mihăiță (chiar dacă noi știm deja, e important să conștientizeze el).

-De ce l-ai împins pe Mihăiță?
-Pentru că mi-a luat mașinuța fără să-mi ceară voie.
-Și te-ai supărat așa de tare că ți-a luat mașinuța încât l-ai împins?
-Da, era mașinuța mea!
-Așa e, ar fi trebuit să-ți ceară voie.
-….
-Dar crezi că pe el l-a durut când l-ai împins așa?
-Nu știu
-Sau poate s-a speriat?
-Da, dar era mașinuța mea.
-Așa e, era mașinuța ta și el trebuia să ți-o ceară. A greșit că nu ți-a cerut-o. Ai dreptate. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Dar oare tu ai greșit că l-ai împins?
-Mda…
-Cred că l-a durut și s-a speriat când l-ai împins. Ce crezi că ați putea face acum ca să nu mai fiți supărați?

Cel mai probabil, Andrei își va cere scuze după discuția asta. Asta dacă nu cumva e prea supărat. Dacă e, mai continuăm puțin, sigur mai are ceva de zis.

E doar un exemplu. Și ideal ar fi ca și părinții lui Mihăiță să poarte aceeași discuție cu el, să înțeleagă și el că a greșit și nu trebuia să-i ia mașina lui Andrei fără să ceară voie. Dar asta este o situație ideală. Aia în care ambii copii au parte de înțelegere și de explicații din partea părinților și ajung să-și ceară scuze reciproc, să se împace și să fie chiar mai buni prieteni. Sunt conștientă însă că în realitate nu prea e așa.

Dar gândindu-ne totuși că Andrei este copilul nostru, chiar dacă nu mai are cui să-și ceară scuze, este bine să-l facem să înțeleagă că în cazuri din astea agresivitatea nu-i o soluție. Și să-i arătăm care sunt soluțiile.

Dar și dacă suntem părinții lui Mihaiță, la fel, trebuie să-i explicăm că într-adevăr nu are nimeni dreptul să-l bruscheze și e greșit când face cineva așa ceva. Dar e greșit și să iei lucrurile altora fără să ceri voie.

Ne obligăm copiii să-și ceară scuze de rușine

Eu cred că se întâmplă să facem și asta. Îi obligăm pe copii să-și ceară scuze pentru că ne este rușine nouă de părinții ceilulalt copil. Chiar dacă nu e neapărat vina copilului nostru, sau poate nu e doar vina lui și situația ar trebui discutată cu ambii copii. Și e mai la îndemână și mai rapid să-l punem pe copil imediat, dar imediat să-și ceară scuze. Așa ”rezolvăm” și situația, ne spălăm și rușinea.

Și eu înțeleg foarte bine asta, mi se întâmplă și mie. Doar că e important ca un copil să înțeleagă mai întâi că a greșit, apoi să-și ceară scuze. Să-și ceară scuze pentru că el crede asta, pentru că regretă ce a făcut, nu pentru că e obligat. Altfel e în zadar.

Eu una, pentru că de multe ori sentimentul ăsta de rușine nu mă lasă să gândesc limpede, prefer să îmi cer eu scuze copilului, părintelui, față de care a greșit copila mea. Și apoi stau de vorbă cu fii-mea. Nu e varianta perfectă, dar este cea pe care o pot aplica eu de foarte multe ori. Și sper în sinea mea ca și părintele din fața mea să fie cu capul pe umeri și să înțeleagă situația, să stea și el de vorbă cu copilul lui.  Doar că, da, nici asta în viața de zi cu zi nu se întâmplă mereu.

Nu-i ușor deloc să fim noi empatici cu copiii noștri, să vrem mereu să-i educăm cu dragoste și bun simț, când ne lovim adesea de munți de indiferență și ignoranță. Cred însă că pentru copilul nostru exemplul părinților este cel mai important. Dacă noi avem bun simț și știm să ne cerem scuze o vor face și ei. Și o vor face de bună voie, pentru că vor ști de la noi acest lucru. Și vreau să cred că lumea lor, a copiilor noștri, va fi mai bună. Așa mă încăpățânez eu să visez, deși sunt tot mai des contrazisă.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂