Ar putea fi viața toată un weekend continuu?

Copila mea are abia șapte ani și deja abia așteaptă weekendul. E ceva ce își dorește, e o pauză de la restul. Iar atunci când aștepți cu atâta nerăbdare o pauză, înseamnă că restul e prea greu, prea obositor.

Eu am trăit ani de zile așa, doar cu gândul la pauză. Mereu o așteptare a weekend-ului sau a zilelor libere, a vacanței. Ce nu am realizat este că am dat asta mai departe. Ce am dat de fapt copilului? Sentimentul de greu, de prea mult, oboseala mea.

Pentru că, fie că realizăm sau nu, suntem cărți deschise pentru copiii noștri. Iar ei, sunt oglinda noastră. Chiar dacă asta poate însemna, de multe ori, că doar reflectă înapoi ceea ce le-am dat.

Voi ați observat că atunci când merg au școală, dimineața, copiii se trezesc mai greu? Or fi excepții, nu zic. Dar la mulți dintre noi e așa. În timpul săptămânii abia îi dăm jos din pat. Iar în weekend se trezesc singuri, cu jumătate de oră înainte de ora de școală. Pentru că în weekend abia așteaptă să se joace. Acolo e bucuria! Iar bucuria ne dă energie.

Bucuria asta ne lispește multora dintre noi. Nu mai știm unde să o căutăm și cum să o găsim. Iar dacă noi nu o găsim, ne este extrem de greu (eu tind să cred că imposibil) să le-o dăm copiilor noștri. Am povestit aici cum am găsit-o eu – Povestea mărului bătrân sau cum să-ți dezgropi visurile și pe tine. Dar, trebuie să vă spun că pentru asta a fost nevoie înainte de multă analiză a modului meu de a gândi, de descoperit multe convingeri limitative, de identificat multe răni, de acceptare.

Totuși, chiar înainte de toate astea, am descoperit trei lucruri care m-au ajutat, de multe ori, să găsesc bucuria aia de care avem nevoie pentru a ne da energie. Pentru a nu mai trăi doar în așteptarea pauzei- fie că e vorba de o zi liberă, weekend, vacanță. E un text lunguț, dar eu chiar cred că, citit cu deschidere, poate ajuta.

O să mai fac o paranteză și apoi vă spun lucrurile care m-au ajutat pe mine. Chiar după ce mi-am luat puterea de a renunța la munca în orb, cu trei joburi deodată, chiar și după ce am avut un program lejer, de acasă, în continuare vedeam totul greu, tot așteptam pauza aia. Și asta pentru că este doar modul nostru de a percepe lucrurile. Credeam cu tărie că atunci când voi avea mai puține de făcut, voi fi mai liberă, îmi va fi mai ușor să mă bucur de ceea ce-mi place cu adevărat să fac. Surpriză! Nu a fost deloc așa! Sentimentul de greu, de prea mult, de povară a rămas cu mine. Iar sentimentul de vinovăție a fost chiar și mai mare. Măcar înainte aveam trei joburi, era normal să-mi fie greu! Dar acum? Acum sunt doar leneșă și incapabilă! Așa m-am biciuit vreme destul de lungă.

Am încheiat paranteza despre cum gândirea noastră ne poate sabota și enumăr cele trei lucruri. Unul este învățat de la Coonie Larkin, iar celelalte de la Cristina Oțel, vă recomand cu mare căldură s-o descoperiți, dacă nu ați făcut-o deja.

• O oră pentru doar a mea – Multora dintre noi, numai când citesc asta, le vin imediat în minte cincizeci de motive pentru care nu o pot avea. Știu. Merg și mai departe. O oră pentru noi pe care ne-o dedicăm trezindu-ne mai devreme, dimineața. Cu o oră înaintea celorlați. Apar și mai multe contrargumente, știu și asta.

Prima oară când am citit asta la Cristina, am zis wtf!? (mă scuzați). Sunt leșinată și amân ceasul de 5 ori, cum să mă trezesc și mai devreme de atât? Bine că tu poți, eu nu pot. Apoi, la un moment dat, nu știu prin ce minune și căi nebănuite, mi-am făcut un abonament la sală împreună cu colega mea de atunci. Și era musai să mă trezesc mai devreme. Doar dădusem bani, nu?
Trezitul ăla mai devreme și mersul la sală, faptul că făceam ceva doar pentru mine, mi-au dat o stare foarte bună. Și, hei, se putea! Nu murisem din asta. Și nici nu eram mai obosită! Ba dimpotrivă!

Dar când a dispărut faptul că banii cheltuiți mă împingeau de la spate, am renunțat. Și mi-a fost foarte greu să-mi mai dau ora aia. Așa că am început treptat. Mai întâi cu 20 de minute. Apoi cu 40. Abia apoi o oră.

Liniștea din casă dimineața și faptul că pot face exact ce vreau, doar eu cu mine sunt incredibile. Iar sentimentul e divin. E bucuria care te ajută. Un lucru e însă foarte important. Fără social media, fără știri! (acolo ora devine 1 minut, iar încărcătura grea). Singurul lucru pe care îl fac (foarte, foarte rar, prefer noaptea pentru asta) și presupune conexiune la internet este să ascult un podcast care mă inspiră și mă ajută. Sau poate un audio-book.

Dar mai bine citesc pur și simplu câteva pagini dintr-o carte. Sau îmi fac baie. Sau fac niște exerciții fizice. Pe mute, că e casa mică și nu vreau să trezesc pe nimeni. Sau ascult muzică în căști.

Sau, mai nou, fac niște exerciții de mindfulness. Cele mai simplo-banale, că altele nu știu (încă). Îmi aloc puțin timp, stau cu ochii închiși, atentă la început doar la felul cum respir. Iar apoi mă gândesc la un lucru (care mă doare/sperie/supără). Și notez tot ce simt despre el, fără judecată, fără critică, fără vinovăție. Am avut mari revelații făcând asta. Pot fi și doar 10 minute.

• Înlocuiesc vinovăția cu recunoștință – Am mai povestit despre exercițiul ăsta și aici – Povestea unei banana bread sau cum îți iei timpul înapoi. Mai exact, ceea ce fac, la finalul zilei, e să-mi aloc alte câteva minute. În care, în loc să mă gândesc la câte lucruri nu am putut să fac azi și câte nu sunt la locul lor, sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am făcut. Fie măcar și că am udat florile. Orice. Spun orice, pentru că am avut perioade în care aveam atâta vinovăție, invalidare și critică la adresa mea, încât nu reușeam să găsesc nimic pentru care să fiu recunoscătoare. Le notez.

Poate părea inutilă treaba asta cu notatul, eu am desconsiderat-o mult timp. Mi se părea o prostie și pierdere de timp. Dar după ce am făcut-o, am realizat cât de importantă e.

• Caut preocuparea care mă determină să accept munca. Ar fi ideal ca noi toți să ajungem acolo unde facem exact ce ne dorim, ceea ne bucură și ne împlinește. Cred că viața pentru asta ne-a fost dată. Să facem în și din ea ce ne inspiră și ne face fericiți. Doar că, de multe ori, ne pierdem în conjuncturi și obstacole pe care le vedem a fi imposibil de depășit. Ei, când suntem acolo, în greu, eu cred că ajută să ne căutăm preocuparea pentru care facem munca/activitatea pe care o facem. Fără să ne victimizăm, fără critici, fără judecăți și indignare.

De exemplu, jobul pe care îl avem, care poate nu e ceea ce am visat, l-am acceptat dintr-o preocupare. Preocuparea poate fi mâncarea de pe masă, educația copilului, o casă, o vacanță, orice. Preocuparea este până la urmă viața noastră un pic mai bună. Iar dacă jobul ăla ne dă asta, înseamnă că e important. Nu suntem victime pentru că muncim (atât cât muncim), alegem noi să muncim pentru a ne facem o viață mai bună. Să ne bucurăm că îl avem.

Un alt exemplu, important pentru mine, este curățenia în casă. Care mereu mi s-a părut o povară și mereu cineva (copil, soț) era vinovat că nu e curat în casă. Și altcineva nu făcea suficient. Dar ce să vezi? Pentru ei nu era important! Pentru mine, curățenia e importantă. Și nu fac pentru nimeni altcineva curățenie. Precuparea mea, atunci când fac curat, e să mă simt eu bine. Și asta mă ajută să o văd ca pe un lucru bun, să nu mă mai victimizez, să nu mai dau vina pe nimeni. Și ăsta este un exercițiu, nu mereu iese din prima. Dar odată ce-a ieșit, e minune!

Ar putea fi viața toată un weekend continuu? Nu știu dacă fix așa, ci chiar mai bine. Weekendul ăsta e tare supraestimat, nu? Și de la el avem prea multe așteptări. Și de multe ori ne dezmăgește. Dar, dacă ne dăm voie să găsim bucuria, dacă lucrăm cu noi pentru asta, poate fi din ce în ce mai bine. Nimic nu vine din cer sau de la altcineva. Totul vine de la noi, atunci când suntem hotărâți să ne dăm.