Prima serbare. Cu peripeții și lacrimi

V-am povestit cum a fost prima zi de grădiniță aici – Ce ar fi bine să știi când îți duci copilul, în prima zi, la grădiniță–   și cum am plecat plângând lăsând prima dată copila cu niște străini. Ieri, a fost și prima serbare.

Bine, e un pic mult spus serbare, a fost un eveniment care mie personal mi-a plăcut mai mult decât mi-ar fi plăcut o serbare. Sau cel puțin așa tind să cred. Spun asta pentru că la serbare copiii învață cântecele, fac repetiții, au emoții, poate și frustrări, toate oarecum pentru noi, părinții. Poate greșesc, nu zic nu, dar mi se pare că la serbare copiii muncesc pentru noi. Noi care oricum suntem mândri de ei, noi care oricum știm că avem copii deștepți și frumoși. Dar, mă rog, au și serbările rolul lor, nu despre asta este vorba aici. Doar spuneam că mi-a plăcut mai mult felul cum a fost organizat evenimentul de sfârșit de an, care a fost, de fapt, o festivitate de premiere și petrecere pentru copii, alături de părinți.

Desigur că, înainte de serbare, am colindat ceva magazinele pentru costumația care s-a vrut una banală, adică fustă de blugi și cămășuță albă. Ei bine, da, noi nu aveam nici fustă de blugi și nici cămașă albă, simplă. Fustă de blugi nu i-am cumpărat până acum pentru că mi se pare ușor rigidă și incomodă, iar cămășuță albă nu avem pentru că mereu alegem chestii cât mai colorate. Și dă-i și caută. Eram convinsă că în primul magazin în care intru găsesc fustița, cămășuța și gata. Ei bine, nuuuu! Am găsit la H&M fustiță de blugi, dar groasă și plină de strasuri. Deci nu! Cămășuțe albe, doar la băieți și destul de grosuțe și ele. Asta în condițiile în care noi eram sub cod de caniculă.

În fine, nu mă mai lungesc prea tare, cert e că am găsit până la urmă, după ce am umblat o groază, o fustiță de blugi, cică pentru 6-7 ani, dar probabil că la vârsta aia trebuia să fie fix până sub fund, așa că Sophiei i-a venit până aproape de genunchi. Cum în talie era reglabilă și era subțire, a fost perfectă. Cămășuță 100% albă nu am găsit, dar am făcut un compromis și am luat una cu o broderie foarte fină, câteva frunzulițe, în zona gâtului. Subțirică, lejeră, perfectă. Bun, după juma de zi de colindat, am rezolvat și cu costumația banală care se presupunea că se regăsește în orice dulăpior.

Mă rog, a venit ziua marelui eveniment, ce credeți? Cu puțin timp înainte de plecare, după o zi super agitată, am început să mă gândesc cum ar trebui să mă îmbrac eu. Prima serbare, nu am mai fost la una de pe vremea când eram eu copil (și a trecut vreme lunga), habar nu am cum se îmbracă alte mame. Cum ar fi să merg eu cocoțată pe tocuri și cu te miri ce rochie și lumea să vină în jeanși scurți și tricou. Nu, nici în jeanși scurți nu mă îmbrac, parcă nu se cade, îmi zic. Sun o prietenă:

-Soro, cum se îmbracă lumea la serbare?
-Ha?
-Cum te-ai îmbrăcat la serbare la fiu-tu?
-Ah, nu știu, casual.
-Concret?
-Am avut o pereche de pantaloni în carouri și o bluză simplă, flu flu.
-Și în picioare?
-Ha?
-Cu ce te-ai încălțat, mă?
-Cu sandale.
-Cu toc sau fără?
-Fără.
-Bun. Hai, te pup, pa, vorbim!
-Ok… pa….

Bun, deci dacă îmi iau o rochie flu flu și sandale fără toc e perfect. Aleg o rochie lejeră, o calc repede. Dar, stai femeie, nu te poți îmbrăca la serbare în negru. Plus că e ora 4 jumătate, te coci. Iau altă rochie, o calc. La jumătatea activității, văd că îi lipsește un nasture. Grozav! Ia să vezi ce întârzii eu la serbare dintr-un motiv absolut tembel. Stau, deja panicată, mă uit în dulap,  nu mai știam ce să iau. Pun mâna pe cea mai lejeră și colorată rochie, nu necesita nici călcare, perfectă. Bun, să ies din casă mai repede, să ajung totuși la timp. Nu aș vrea să ajungă ceilalți părinți și Sophie să se uite în stânga și în dreapta și să nu vadă pe nimeni, că mor de inimă.

Pe drum, cu câțiva metri înainte de poarta grădiniței, văd mamele și bunicile (tați mai puțini, nici al meu bărbat nu era cu mine) cu buchete de flori. Pfoai, ce naiba e în capul meu? Cum de nu m-am gândit să iau flori, doar e sfârșit de an!? Ce să fac acum? Dacă plec după flori întârzii, dacă nu plec e de cacao. Îmi sun bărbatu’ disperată:

-Nu știu cum faci, dar te rog să ajungi cât mai repede cu putință la grădi!
-S-a întâmplat ceva? E bine fetițoasa?
-E bine fetițoasa (sper), dar nu am flori! Sunt praf! Pur și simplu nu m-am gândit să iau flori!
-Păi nu pot să plec chiar acum, mă sună…
-Nu știu ce faci și cum faci, dar trebuie să-mi aduci flori!

Cu siguranță și-a dat seama cât eram de disperată, că nu a mai zis nimic, risca să fac o criză la telefon. A zis că vine, aduce flori.

Am ajuns la grădi, am intrat în curtea frumos amenajată de sărbătoare, am recunoscut câteva mame ale copiilor din grupă, stăteau pe niște scaune, m-am dus lângă ele. Povesteau cât de greu le-a fost și lor să găsească o banală cămășuță albă subțire. Ha, deci nu eram singura!

Mai stăm puțin, încep să apară copiii. Tremuram deja și în ochi îmi jucau lacrimile. Prima serbare. Nu îmi venea să cred că a trecut așa repede timpul, am terminat complet cu bebelușeala, aveam prima serbare a copilei. Parcă eram într-un vis, am avut un moment când parcă priveam la viața altcuiva, o mamă emoționată, cu lacrimi în ochi și copila ei de trei ani și un pic, cu floricică în păr, cu ochii mari și zburdalnici, căutându-și mama din priviri. Dar nu, eram eu și minunea mea de copil.  Mi-am șters repede lacrimile (bine că nu mă machiasem), să nu mă vadă și am mers repede la ea.

-Mami! Mami! Uite, sunt un pic mai male! Am telminat glupa mică, mami!
-Da, puiule, ești un pic mai mare. Și frumușică foc!
-Mami, mă duc acolo, la copiii mei, așa a zis Miss.
-Bine, mami, du-te. Sunt aici, pe scaun.

A plecat la copiii ei, iar mă încercau lacrimile, mi-am făcut puțin aer, parcă nu îmi venea să plâng așa, acolo, în văzul tuturor. Îmi amintesc iar că nu am flori. Parcă a funcționat telepatia, că am primit mesaj pe Whatsapp- ”ajung, sunt pe drum, nu te agita”.

Începe festivitatea, iar educatoarea copilei ne spune, într-un scurt discurs, ce copiii minunați avem și ce mândri trebuie să fim de ei. Era și ea emoționată, am apreciat-o și mai mult în acel moment, copiii erau toți cu un zâmbet până la urechi, care mai de care mai năzdrăvani.  Iar mi-au dat lacrimile. Iar m-am oprit.

Apoi a fost strigat fiecare copil și premiat cu diplomă și medalie. Toți au primit diplomă și medalie, toți au fost fericiți. Miss făcea poză cu fiecare în parte, după ce le înmâna premiile. A venit și rândul Sophiei, iar pentru mine jur că s-a oprit timpul în loc și totul parcă era filmat cu încetinitorul. Am văzut-o cum s-a ridicat de pe scăunel, cu un zâmbet larg, s-a uitat după mine să fie sigură că o văd și a fugit la Miss. Nu am cuvinte să descriu emoțiile, parcă mi-au trecut prin minte într-o fracțiune de secundă toate clipele minunate, primul ei zâmbet, primul mama, felul cum adormea cu suzeta în gură și cum eram convinsă că are chip de înger (parcă și auzeam sunetul ăla molfăit al suzetei), felul cum adormeam îmbrățișate, ce să mai, o mie de imagini și gînduri mi-au trecut prin minte preț de câteva secunde până a ajuns la Miss, să fie premiată. Nu m-am mai putut abține, îmi șiroiau deja lacrimile. Am aplaudat-o cât m-au ținut palmele, i-am făcut poză, abia aștept să-i fac un tablou din ea.

Apoi a fugit în brațele mele, deja plângeam. Nici nu mai conta că nu mai văzusem la nimeni lacrimi în ochi. Nu știu dacă nu erau, mai degrabă nu aveam eu ochi pentru lacrimile altora, erau plini de ale mele.

Între timp a venit și bărbatu’. A zâmbit serbare1larg când m-a văzut cu ochii plini de lacrimi. Se aștepta.  Sophie a fugit la el. A luat florile și, crezând că sunt pentru mine, a venit și mi le-a dat. I-am explicat că sunt pentru Miss, a fost tare bucuroasă să i le ofere. Distanța între ea și educatoare era de câțiva metri, și cât a mers până la ea a țipat întruna ”Miss! Miss!” și era deja extaziată când a luat-o Miss în brațe să-i mulțumească pentru flori.

După asta a început petrecerea, cu gustări pentru copii și părinți, cu tort delicios făcut în casă chiar de directoarea grădiniței, pentru că nu a vut să le dea copiilor, pe căldura asta, tort făcut de alții, de teamă. Erau și torturi de la cofetărie, dar pentru părinți. Le-am cântat ”La mulți ani” copiilor, au fost artificii și tunuri cu confetti. Copiii țipau de bucurie, au avut și doi animatori care le-au propus tot felul de joculețe. Noi, părinții, am mai schimbat câteva vorbe între noi și cu educatoarea.

Totul a durat două ore. Dar mi s-a părut că am trăit o viață întreagă în alea două ore. Emoții și lacrimi oricum am avut cât pentru câțiva ani buni. Copila mea a terminat grupa mică. Parcă e încă un vis frumos…

4 thoughts on “Prima serbare. Cu peripeții și lacrimi

  • 24 iunie 2016 at 7:54
    Permalink

    Cam așa au fost și serbările noastre de până acum. La noi a fost ultima serbare de grădi, la toamnă mergem la școală. Emoţii, emoţii… Când a trecut timpul?

    Reply
    • 24 iunie 2016 at 9:47
      Permalink

      Pfoai, nici nu ma pot gandi la scoala! Stiu ca trece timpul cat ai clipi, dar mai copilaresc putin :)). Succes!

      Reply
  • 23 iunie 2017 at 6:31
    Permalink

    Am retrait si eu emotia serbarii citind textul.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook