Copile, nu trebuie să fii cuminte

În urmă cu ani buni, pe vremea când nici măcar nu mă gândeam la a fi mamă ca la o posibilitate în viitorul apropiat, m-au intrigat peste măsură cuvintele unei mame. M-ar fi și indignat chiar, dacă nu aș fi avut convingerea că în fața mea am un om foarte inteligent.

Ea i-a spus băiețelului ei să fie cuminte. Dar nici nu și-a dus vorbele până la capăt, că s-a și corectat ”Nu fi cuminte, am greșit, fii cum vrei tu să fii”. Și apoi, mai mult pentru ea decât pentru noi: ”Uite așa își pune amprenta educația pe care am primit-o noi și asupra copiilor noștri”.

Ce să mai, mă uitam la ea ca vițelul la poarta nouă, n-am înțeles de ce să nu fie copilul cuminte. Puteam să înțeleg de ce să fie el însuși, dar per total îmi dădea cu virgulă rău de tot. Mai ales că în momentul ăla stătea tăvălit pe jos și făcea circ (nu crize de furie sau tantrumuri cum li se spune peste tot, dar era foarte vocal și tare neastâmpărat).

V-am zis, m-a intrigat atât de tare încât mi-au rămas cuvintele ei în minte ani de zile. Aveam cumva convingerea că nu erau vorbe aruncate aiurea, ci cu un motiv. Dar unul pe care eu nu puteam să-l văd.

Anii au trecut și am devenit și eu mamă. Norocoasa mamă a unui copil cuminte, după cum toată lumea avea să-mi spună cu fiecare ocazie care se ivea. Nu pentru că ar fi dormit noaptea, că a început să doarmă (aproape) o noapte întreagă pe la 1 an. Nici pentru că nu ar fi plâns de nu mai știam ce să-i fac, eram disperată gândindu-mă că habar nu am să fiu mamă. Nu pentru că ar fi dormit acolo unde o puneam, căci a avut luni de zile în care nu dormea decât plimbată în brațe prin casă. Nici pentru că ar fi mâncat, pentru că am apelat la fel de fel de trucuri, în neștiința mea, pentru a o determina să mănânce. Nici pentru că nu-și băga nasul peste tot, pentru că pe tot ce punea mâna se vedea. Nu! Era cea mai cuminte pentru că atunci când aveam musafiri sau era în prezența necunoscuților era numai un zâmbet și o dulceață de copil senin, care nu se mișca de unde îl puneai, de mă întrebam ce pot face atât de greșit în restul timpului.

A mai trecut timpul, m-am mai deșteptat și eu (nu din cale afară, dar cât să înțeleg anumite lucruri) și a venit și momentul  (crunt de-a dreptul pentru mine) în care mi-am dat fetița la grădiniță.

Mărturisesc sincer că în primele zile am avut obsesia, nebunia, nici nu știu cum să-i spun, de a sta lipită de monitor pentru a o vedea pe camere. Eram atentă la fiecare gest, la fiecare mimică, mă frământam, parcă nimeni nu făcea lucrurile bine, așa cum le-aș fi făcut eu. Ce să mai, o adevărată tortură. Dar cel mai tare din tot ce se întâmpla mă durea faptul că era cuminte. Foarte cuminte. Atât de cuminte încât unde era pusă acolo stătea. Nu mergea la ceilalți copii, nu spunea ce are nevoie, nu respingea nimic, nu reacționa, accepta orice, nu se integra în grupuri decât dusă de mânuță. Îmi dădeau lacrimile.

Educatoarele și îngrijitoarele în schimb erau în extaz. Mi-au spus de nenumărate ori, cu fiecare ocazie, că este un copil extrem de cuminte, nu plânge, e înțelegătoare, nu spune nu, face mereu ce i se spune. Poate ar fi trebuit să mă bucur, dar nu mă bucuram deloc.

Acasă în schimb era o tragedie. Se elibera de toate astea, plângea, țipa,  și aveam zile în care nu mai știam cum să mă înțeleg cu ea, orice făceam era greșit.

Am avut noroc de o educatoare minunată cu care am putut să vorbesc lucrurile astea și să-i explic că nu e ok cumințenia ei, aș vrea să colaborăm pentru a o scoate din carapace. M-a înțeles și a acționat în consecință, încurajând-o, în limita a cât este posibil într-o grădiniță care respectă programa de stat, să facă ce vrea, atunci când vrea.

Noi, acasă, la fel. I-am arătat că e ok să nu fie cuminte, i-am arătat că greșelile sunt omenești, recunoscându-le pe ale noastre în fața ei. I-am arătat că e ok să fie neastâmpărată, se să joace cum simte, să facă așa cum simte, să încerce, să testeze, să descopere. Desigur, nu întotdeauna au fost lucruri ok, pe care le puteam permite, nu o las să bage degetele în priză doar ca să vadă cum e. Dar, de altfel, i-am dat toată libertatea, am încurajat-o atunci când se temea de ceva, i-am arătat că suntem lângă ea orice ar fi. Nu am lăsat pe nimeni să-i spună să fie cuminte și am reacționat de fiecare dată când cineva pomenea cuvântul rușine. (Despre asta am mai scris aici – Îmi doresc un copil nerușinat).

A durat mult procesul ăsta în care am făcut tot posibilul să nu mai am un copil cuminte, chiar mă gândeam că este ceva ce trebuie să accept, o trăsătură care o definește. În ultima perioadă însă am avut o surpriză, am văzut-o diferită. Aleargă la grădiniță, respinge ce nu-i convine, reacționează la ce nu i se pare corect. (Și asta în general, nu doar la grădiniță, pentru că aș fi bănuit că este doar faptul că s-a obișnuit cu persoanele de acolo, fie ele educatoare sau copii). Iar ce ne-a surprins pe toți, inclusiv pe educatoare, a fost momentul în care ceilalți copii făceau trăsnăi și ea era acolo, unită cu ei în trăsnăi, în ciuda faptului că le fusese atrasă atenția. Când spun trăsnăi mă refer la faptul că se alergau și chiuiau depășind zona delimitată pentru asta. Erau copii.

Da, eu cred că e normal ca ei, copiii, să fie neastâmpărați. E normal să forțeze limitele. E treaba noastră însă să stabilim până unde se poate. Mi se pare îngrijorător ca un copil să fie cuminte. Vreau să-și trăiască din plin copilăria, are una singură, cu asta rămâne pentru tot restul vieții, și nu durează o veșnicie. E dreptul lui de copil să nu fie cuminte.

Așadar, scumpa mea copilă, nu, nu trebuie să fii cuminte. Fii așa cum vrei tu să fii!