Când vezi o mamă al cărui copil face o criză de plâns

A fost la un moment dat o întâmplare, cred că nu o voi uita niciodată. Ba chiar cred că v-am mai povestit-o, dar pentru că încă mă mai simt vinovată și acum, îmi mai fac încă o dată mea culpa public.

Pe vremea când nu aveam copil și credeam că să fii mamă nu-i o treabă așa complicată, pentru că aveam în cap doar niște imagini din filme, cu copii veșnic zâmbitori și cooperanți și părinți mereu relaxați și puși pe șotii, imagini idilice, deloc realiste despre cum e să ai copii, mi se mai întâmpla câteodată să judec părinții. Nu foarte des, pentru că mereu am fost de principiu că suntem diferiți, simțim diferit, acționăm diferit și tocmai de-asta nu e bine să judeci oamenii.

Totuși, cum spuneam, la un moment dat, eram în stație la 41. În fața mea o mamă, persoană publică de altfel, cu un copil de maxim 3 ani. Copilul acela era într-o plină criză de furie, cu țipete și tăvălit pe jos. Iar mama era roșie la față, cu toate privirile ațintite către ea. Dacă știți linia lui 41, știți și cam câte priviri erau, dacă nu, vă spun eu că e ca în imaginile de pe Facebook  cu metroul de la Piața Victoriei, în care oamenii par să nu se mai termine.

Femeia l-a rugat de câteva ori pe copil să se liniștească, a încercat să vorbească cu el, după care l-a luat pe sus urlând. Copilul țipa cât îl ținea gura, iar ea a plecat cu el așa, val-vârtej, aproape fugind, cu zecile de priviri intrigate după ea.

Nu are rost să povestesc ce spuneau oamenii din stație, vă spun la ce m-am gândit eu în momentul ăla. M-am gândit că nu e normal să te comporți așa cu un copil atât de mic și clar e vina ei pentru că micuțul acela țipa cât îl ținea gura.

A mai trecut ceva vreme și am devenit și eu mamă. A ajuns și copilul meu pe la doi ani și ceva și am aflat și eu ce-s tantrumurile. Sau, mai pe românește, crizele de furie. Am fost și eu pusă în postura în care fetița mea țipa și se așeza în mijlocul drumului, refuzând să mai colaboreze cu mine. Am simțit și cum privirile celorlați mă ardeau în ceafă sau mă împungeau direct în ochi, cu sulițe de indignare.

Și mi-am cerut de multe ori scuze, în sinea mea, de la femeia cu copil mic din stația lui 41. Mi-am dat seama cât de ușor este să judeci. Și mai ales să judeci greșit.

Acum, copila mea are 5 ani fără câteva zile. Și în tot timpul ăsta au fost muuulte crize de furie. Diferite pe măsură ce creștea, una mai aprigă ca alta, iscate dintr-un milion de motive. Privirile pline de judecată le-am simțit asupra mea aproape de tot atâtea ori. Mărturisesc că la început mi-era rușine. Mă gândeam ce spun oamenii aceia care mă privesc și eram sigură că mă văd o mamă rea, incapabilă.  De multe ori am și reacționat sub impulsul acestor gânduri. În loc să mă concentrez la cum să-mi liniștesc copilul, eu mă gândeam cum să fac să nu fiu judecată prea aspru.  Și nu întotdeauna reacția mea era cea mai bună în raport cu copilul meu.

Până într-o zi când am realizat că singurul lucru important este felul în care sunt alături de copila mea și în care îi arăt ei dragostea mea necondiționată. Necondiționată nici măcar de ce spuneau și gândeau oamenii din jurul meu. Am realizat că nimeni nu trăiește în pielea mea și nu știe cât de tare mă străduiesc să fiu o mamă bună. Și că zi de zi învăț să fiu mai bună, că mă cresc și pe mine ca să o pot crește pe micuța mea. Că mă lupt să-mi vindec mie rănile ca nu cumva să-i fac ei altele.

Acela a fost momentul când nu mi-a mai păsat cine și cum se uită la mine atunci când copilul meu plânge din toți plămânii. Singura mea grijă a fost copilul, liniștea lui. Și tot acela a fost momentul în care am început să mă uit cu privire caldă și zâmbitoare la părinții ai căror copii fac crize de furie în public. În parc, în mijlocul străzii sau în al magazinului. Dacă am simțit că pot, le-am adresat și un cuvânt bun. De câteva ori, pentru că era un context ce îmi permitea, am îndemnat-o pe Sophie să îl întrebe pe copil de ce este supărat. Asta a făcut minuni.

De cele mai multe ori însă, poate nu e locul și nici momentul să intervenim. Poate câteodată, decât să spunem  – ”vai, ce copil mare și plângi” sau ”e rușine să plângi” – mai bine ne vedem de drumul nostru.

Așadar, când vedem o mamă al cărui copil face o criză de plâns, cel mai important e să nu o judecăm. Nu știm nici ce a dus la acea criză a copilului, nu știm nici ce simte mama, nici ce a pățit copilul. Presupunerile noastre nu ajută pe nimeni. Pentru că ele sunt venite din experiențele noastre (sau nici măcar), nu din cele ale oamenilor și omuleților din fața noastră.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Poate te mai interesează și:  Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele
Cu ce-s diferite crizele de furie la 4 ani față de cele de la 2 ani

One thought on “Când vezi o mamă al cărui copil face o criză de plâns

  • 20 mai 2018 at 7:50
    Permalink

    Soacra mea îi iubește pe ăștia mici doar atunci când sunt cuminți: nu țipă, nu plâng nu fac gălăgie, nu aleargă, nu fac deranj în jur.
    În rest când copiii plâng dacă plâng din vina ei sunt cei mai răi copii, a mai vazut ea mulți copii, dar așa răi niciodată.
    Dacă plâng din vina mea sunt o mamă rea,careia îi place să își facă copiii să plângă.
    Unora le place să judece atât de mult , însă ar fi bine dacă s-ar opri o clipă să se gândească și să-și dea seama că greșesc.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *