Cu ce-s diferite crizele de furie la 4 ani față de cele de la 2 ani

Știu că e la modă să li se zică tantrumuri, dar eu nu pot adopta cuvântul asta. Deci crize de furie.  Noi le-am experimentat prima dată pe când Sophie avea aproape 2 ani și mi s-a părut crunt. Am povestit pe larg aici –  Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele – cam cum le-am simțit atunci, ce concluzii am tras și ce soluții am găsit.

Atunci, la aproape doi ani, crizele de furie se manifestau cu plâns violent, țipete din toți rărunchii și tăvălit pe jos. Inițial nu am știut ce să fac, nici cum să reacționez, dar după ce-am dat-o în bară grav, de mai multe ori, și mi s-a rupt inima, am înțeles într-un final cum trebuie să procedez. apoi a fost mai ușor. Înțelesem mecanismul, reacțiile, știam ce-i de făcut. Așa că o lungă perioadă de timp ne-am liniștit. Iar noi ca părinții ne-am simțit stăpâni pe situație.

Dar asta a durat un an și ceva. Lucrurile au început să se schimbe radical pe la 4 ani. Când cauzele pe care le cunoșteam noi și soluțiile pe care le găsisem nu mai funcționau. Și lucrurile au început să se înrăutățească treptat, treptat. Iar am simțit că am eșuat lamentabil ca mamă. Pur și simplu nu mai știam ce să fac, mă pierdusem din nou. Mă pierdusem pentru că simțeam că-mi pierd copilul.

Cel mai grav și mai grav mi s-a părut momentul în care, în timpul unei crize de furie și plâns violent, când am încercat să o iau în brațe să o liniștesc, m-a împins cu o putere pe care nici nu știam că o are, s-a băgat sub masă și a început să țipe cât o ținea gura ”Lăsați-mă în pace! De ce nu înțelegeți să mă lăsați în pace!”

A fost momentul în care am simțit că mi se surpă pământul sub picioare. Nu mai știam ce să fac în continuare. Mi-am făcut cele mai negre scenarii. M-am gândit că altcineva, din afara casei, îmi traumatizase copilul. Noi sigur nu aveam cum să fi făcut ceva atât de grav încât să aibă astfel de reacții. Am început și eu să plâng.  Da, știu, asta nu era nici pe departe o reacție de mamă stăpână pe ea. Dar eu eram orice în clipa aia numai mamă stăpână pe ea nu. Fix în clipa aia și copila a fost uimită de reacția mea și s-a liniștit.

Dar asta nu era rezolvarea. Nu avea cum să fie. A fost un moment de slăbiciune a mea, nu o rezolvare a problemei în sine. Așa că crizele de felul ăsta au continuat. Cu băgat sub masă, cu pitit după draperie, cu împins, cu ”lăsați-mă în pace, de ce nu mă lăsați odată în pace!”, cu urlete de ne știau toți vecinii.

Ce trăiam acum era foarte diferit de ce trăisem la 2 ani. Dar, în esență, problema era aceeași. Amplificată de vârstă, de lucrurile în plus care au apărut în viața ei și a noastră. Dar nu era vina nimănui altcuiva din afară, ci fix a noastră. A fost o lungă perioadă de timp când nu i-am înțeles nevoile și nu am răspuns cum trebuie la ele. A fost o perioadă în care noi amândoi am fost foarte ocupați, distrași de problemele pe care le aveam, cu foarte puțin timp liber și multe lucruri de făcut în el. O perioadă în care am tot grăbit-o și pe ea și în care timpul alocat ei în proporție de 100% era inacceptabil de puțin.

Așa că, da, reacțiile ei extrem de violente, împinsul, urlatul, faptul că se ascundea și ne alunga nu era de fapt decât un strigăt de ajutor. Pentru că suferea. Nu-i făcuse nimeni nimic, așa cum ne imaginasem. Vina era la noi. Toată!

Dacă la 2 ani rezolvam totul luând-o în brațe și liniștind-o, și abia apoi îi explicam ce și cum, asta nu mai era o soluție și acum. Pentru că nu o mai puteam lua în brațe. Mă împingea și mă alunga. Ce a funcționat totuși? În principiu același lucru: empatia. M-am gândit ce mi-aș fi dorit eu dacă aș fi în situația ei. Și mi-aș fi dorit să știu că este cineva acolo care mă iubește orice aș face. Și care nu pleacă de lângă mine oricât de rău aș reacționa. Că mă iubește necondiționat și că rrelizează cât de tare sufăr de fapt.

Așadar, asta am făcut. În cele mai violente crize ale ei stăteam acolo, lângă ea. Și încercam să-i explic cu voce caldă că îmi pare foarte rău că este supărată, că îmi pare rău dacă eu am supărat-o și că o iubesc foarte mult. Și că sunt acolo oricând are nevoie de mine.

A funcționat o idee mai greu prima dată, a funcționat bine a doua și a treia și a cincea oară. Apoi au dispărut de tot crizele astea.

Nu știu care este următoarea etapă, nici dacă mai funcționează la fel ce facem acum. dar am convingerea că dragostea și empatia vor funcționa mereu, indiferent de vârstă și trăiri. Eu am 34 de ani și încă funcționează.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Poate ați vrea să citiți și: Râsul și plânsul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook