Cu ce-s diferite crizele de furie la 6 ani, față de cele de la 4 și 2 ani
Am scris articolul de mai jos când copila mea avea 4 ani. Ulterior, mi-am dat seama că, pe măsură ce crește copilul și crizele de furie sunt diferite. Așa am realizat cu ce-s diferite cele 6 ani față de cele pe care le-a avut până acum, așa că am zis să scriu și despre ele, așa cum le-am trăit și experimentat noi. Și așa cum le-am găsit rezolvare.
Știu că e la modă să li se zică tantrumuri, dar eu nu pot adopta cuvântul asta. Deci crize de furie. Noi le-am experimentat prima dată pe când Sophie avea aproape 2 ani și mi s-a părut crunt. Am povestit pe larg aici – Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele – cam cum le-am simțit atunci, ce concluzii am tras și ce soluții am găsit.
Atunci, la aproape doi ani, crizele de furie se manifestau cu plâns violent, țipete din toți rărunchii și tăvălit pe jos. Inițial nu am știut ce să fac, nici cum să reacționez, dar după ce-am dat-o în bară grav, de mai multe ori, și mi s-a rupt inima, am înțeles într-un final cum trebuie să procedez. apoi a fost mai ușor. Înțelesem mecanismul, reacțiile, știam ce-i de făcut. Așa că o lungă perioadă de timp ne-am liniștit. Iar noi ca părinții ne-am simțit stăpâni pe situație.
Dar asta a durat un an și ceva. Lucrurile au început să se schimbe radical pe la 4 ani. Când cauzele pe care le cunoșteam noi și soluțiile pe care le găsisem nu mai funcționau. Și lucrurile au început să se înrăutățească treptat, treptat. Iar am simțit că am eșuat lamentabil ca mamă. Pur și simplu nu mai știam ce să fac, mă pierdusem din nou. Mă pierdusem pentru că simțeam că-mi pierd copilul.
Cel mai grav și mai grav mi s-a părut momentul în care, în timpul unei crize de furie și plâns violent, când am încercat să o iau în brațe să o liniștesc, m-a împins cu o putere pe care nici nu știam că o are, s-a băgat sub masă și a început să țipe cât o ținea gura ”Lăsați-mă în pace! De ce nu înțelegeți să mă lăsați în pace!”
A fost momentul în care am simțit că mi se surpă pământul sub picioare. Nu mai știam ce să fac în continuare. Mi-am făcut cele mai negre scenarii. M-am gândit că altcineva, din afara casei, îmi traumatizase copilul. Noi sigur nu aveam cum să fi făcut ceva atât de grav încât să aibă astfel de reacții. Am început și eu să plâng. Da, știu, asta nu era nici pe departe o reacție de mamă stăpână pe ea. Dar eu eram orice în clipa aia numai mamă stăpână pe ea nu. Fix în clipa aia și copila a fost uimită de reacția mea și s-a liniștit.
Dar asta nu era rezolvarea. Nu avea cum să fie. A fost un moment de slăbiciune a mea, nu o rezolvare a problemei în sine. Așa că crizele de felul ăsta au continuat. Cu băgat sub masă, cu pitit după draperie, cu împins, cu ”lăsați-mă în pace, de ce nu mă lăsați odată în pace!”, cu urlete de ne știau toți vecinii.
Ce trăiam acum era foarte diferit de ce trăisem la 2 ani. Dar, în esență, problema era aceeași. Amplificată de vârstă, de lucrurile în plus care au apărut în viața ei și a noastră. Dar nu era vina nimănui altcuiva din afară, ci fix a noastră. A fost o lungă perioadă de timp când nu i-am înțeles nevoile și nu am răspuns cum trebuie la ele. A fost o perioadă în care noi amândoi am fost foarte ocupați, distrași de problemele pe care le aveam, cu foarte puțin timp liber și multe lucruri de făcut în el. O perioadă în care am tot grăbit-o și pe ea și în care timpul alocat ei în proporție de 100% era inacceptabil de puțin.
Așa că, da, reacțiile ei extrem de violente, împinsul, urlatul, faptul că se ascundea și ne alunga nu era de fapt decât un strigăt de ajutor. Pentru că suferea. Nu-i făcuse nimeni nimic, așa cum ne imaginasem. Vina era la noi. Toată!
Dacă la 2 ani rezolvam totul luând-o în brațe și liniștind-o, și abia apoi îi explicam ce și cum, asta nu mai era o soluție și acum. Pentru că nu o mai puteam lua în brațe. Mă împingea și mă alunga. Ce a funcționat totuși? În principiu același lucru: empatia. M-am gândit ce mi-aș fi dorit eu dacă aș fi în situația ei. Și mi-aș fi dorit să știu că este cineva acolo care mă iubește orice aș face. Și care nu pleacă de lângă mine oricât de rău aș reacționa. Că mă iubește necondiționat și că rrelizează cât de tare sufăr de fapt.
Așadar, asta am făcut. În cele mai violente crize ale ei stăteam acolo, lângă ea. Și încercam să-i explic cu voce caldă că îmi pare foarte rău că este supărată, că îmi pare rău dacă eu am supărat-o și că o iubesc foarte mult. Și că sunt acolo oricând are nevoie de mine.
A funcționat o idee mai greu prima dată, a funcționat bine a doua și a treia și a cincea oară. Apoi au dispărut de tot crizele astea.
Și astea au fost crizele de 4 ani.
Acum, la aproape 6 ani, constat că sunt altfel de crize. Nu la fel de violente, dar mai greu de calmat. Eu le-am zis crize de copil mare și deja mi-e groază de cum vor fi la adolescență.
Acum crizele seamănă cu cele de la 4 ani în sensul că atunci când este extrem de nervoasă țipă și-mi zice s-o las în pace. Orice insistență este absolut inutilă, îmi va spune și mai vehement s-o las în pace. Ba chiar îmi va și țipa în față că sunt o mamă rea. Ceea ce nimănui nu-i pică bine, ba dimpotrivă. Ba chiar, la un moment dat, mi-a zis și că-s proastă. Și m-a împins. Ceea ce m-a șocat pur și simplu, n-o recunoșteam. Nu auzise vreodată de la noi astfel de jigniri, eram 100% sigură.
După ce am trecut peste primul impuls (normal că m-am umplut de nervi), i-am zis că îmi pare rău că este supărată, dar că o rog frumos să nu mă mai jignească niciodată și că m-a supărat și pe mine foarte rău.
De ce apelează copiii la astfel de cuvinte? Pentru că atunci când nu mai știu cum să ne atragă atenția asupra faptului că li s-a umplut paharul, că sunt triști, că sunt supărați sau nervoși, își dau seama că astfel de cuvinte au un impact puternic. De-asta le zic eu că-s crize de copii mari, pentru că realizează impactul pe care cuvintele lor îl au. În esență, tot un strigăt de ajutor este și o nevoie de acceptare.
Este fix ca atunci când eu mă cert cu bărbatul și, la nervi îi spun ceva urât, ce nu cred neapărat, dar nu mă pot abține. Mi-aș dori ca el să știe că am zis ce-am zis la nervi și că eu nu cred. Și mi-aș dori să mă înțeleagă, să-mi înțeleagă supărarea și furia și frustrările, în loc să arunce și el, la rândul lui, cu alte cuvinte la nervi. Cuvinte ce m-ar putea durea și pe mine.
Plecând tot de la empatie deci, i-am zis și copilei ce i-am zis. Că îmi pare că este supărată, dar că nu mai vreau să mă jignească vreodată. Pentru că mi se pare importantă și limita asta.
Pe moment s-a supărat și mai rău și a început să plângă și să-mi zică în continuare s-o las în pace. Așa că am făcut același lucru: ok, te las, dacă asta spui că vrei. Dar să știi că sunt aici când te liniștești. Sunt aici dacă ai nevoie de mine. Și am stat acolo până când, la un moment dat, a venit și și-a cerut scuze. Apoi a început să plângă și să se liniștească. A fost prima și ultima dată când m-a jignit așa. Sper să nu se mai repete. (Dar niciodată nu se știe)
Altfel, când nu sunt jigniri și are o criză mai puțin vehementă, una în care doar îmi zice să plec, apelez la un joc pe care l-am învățat de curând: ”Până unde să plec? Până aici, 30 cm depărtare e suficient? Nu? Mă duc mai încolo, la 50? Mai încolo? Ok… Mă duc.” După 1 min îi zic: ”Ai zis cumva să mă întorc? Ah, nu? Ok, așa mi s-a părut”.
Jocurile astea merg când criza nu este una foarte mare, când vrem să-l facem pe copil să treacă mai ușor peste supărările lui. Dar când crizele-s puternice, nici n-are rost să încercăm. Le vom înrăutăți, asta am observat. E ca și cum nu le-am acorda supărărilor lor atenția cuvenită.
”Sunt aici orice ar fi” – sper că este și va rămâne soluția crizelor, oricât ar fi de rele, pentru mult timp de acum încolo.
E drept, nu știu care este următoarea etapă, nici nu-s sigură dacă mai funcționează la fel ce facem acum. Dar am convingerea că dragostea și empatia vor funcționa mereu, indiferent de vârstă și trăiri. Eu am 36 de ani și încă funcționează.
Eu sunt Alina, mama Sophiei, și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Poate ați vrea să citiți și: Râsul și plânsul