Nu, copile, doamna nu te bate. Nu are dreptul

Recunosc că și eu am crescut cu ”nu mai face x lucru că te bate doamna/domnul”. Bine, pe vremea mea, și mai ales că eu am crescut la țară, nu era cu doamna sau domnul, ci cu nenea și tanti. Oricum ar fi și oricare ar fi apelativele, amenințarea asta mă enerva foarte tare când eram mică și mă enervează și mai tare acum, că am copil. Ca să nu mai zic că mă scoate din minți de-a dreptul în momentul în care doamna sunt eu. Bineînețeles, fără voia mea.

Am reușit să trec cu vederea când auzeam bunici și părinți care le spuneau copiilor ”s-a supărat doamna pe tine”. Eu fiind doamna. Deși de multe ori le-am zis copiilor că nu m-am supărat pe ei, pur și simplu nu puteam să tac. Asta pentru că îmi este greu să mă supăr pe un copil, sunt infinit mai multe șanse să mă supăr pe părinte. Și asta atunci când copilul face ceva necivilizat, care mă afectează pe mine pe sau pe copilul meu, și părintele repectiv nu intervine. Așa da, sunt șanse să mă supăr. Dar tot nu pe copil.

Dar atunci când eu sunt doamna despre care se spune că l-ar putea bătea, deja simt cum mă ia cu călduri și încerc să răspund, cât pot eu de politicos, că eu niciodată nu bat copiii și nimeni nu ar trebui să bată un copil. După care urmează privirea indignată a adultului din fața mea, pe motiv că nu-i sunt complice în încercarea lui de a mă transforma în Baba Cloanța care bate copii.

Eu înțeleg că cei mai mulți dintre părinți nu ar accepta ca un străin să le lovească vreodată copilul și asta e doar o amenințare. Dar pentru copil e mult mai mult de atât. Mi se pare atât de greșit să-i spui unui copil că îl bate X sau Y. Dintr-o mie de motive. Trecând peste cel pe care l-am zis deja, că nimeni nu ar trebui vreodată să lovească un copil, e ca și cum tu, părinte, îți dai aprobarea ca un străin să-ți bată copilul. Și-l și faci pe copil responsabil pentru asta, că el nu se astâmpără. Pe lângă asta îi spui că practic nu este în siguranță lângă tine, oricând l-ar putea bătea cineva și nu e nimic anormal în asta, și-o merită.

Eu cred că mai degrabă copiilor ar trebui să li se spună: ”nimeni nu are dreptul să dea în tine niciodată” și ”nu trebuie să permiți nimănui să te lovească”. Iar pentru neastâmpărul lui sau pentru faptul că nu ne ascultă ar trebui să găsim alte soluții.

În primul rând neastâmpărul e relativ. Ei sunt copii, e firesc să fie neastâmpărați. Sunt plini de energie, chiar dacă noi suntem obosiți. Sunt veseli și puși pe năzbâtii, chiar dacă noi suntem posomorâți și nu mai știm să ne jucăm. Plus că joaca și neastâmpărul sunt principala lor ocupație, cea mai mare prioritate a lor. Dacă încalcă anumite reguli, atunci e altceva. Și ar trebui să le explicăm de ce e greșit ce fac. O explicație, repetată de câte ori e nevoie, și o limită pusă ferm sunt de o mie de ori mai eficiente decât o amenințare cu bătaie sau o palmă.

Eu cred că e atât de ușor să le zdruncinăm copiilor noștri încrederea în ei și atât de greu să le-o construim. Ce rost are să le transmitem că sunt atât de răi încât oricând cineva ar putea să-i bată? Ce rost are să le transimtem sentimentul ăsta de nesiguranță când una dintre principalele noastre responsabilități ca părinți este să ne asigurăm că avem copilul în siguranță; și să facem în așa fel încât și el să se simtă în siguranță, pentru că are nevoie de asta?

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *