Ce-i de făcut atunci când greșești față de copil

Dacă este vreun părinte care spune că el nu a greșit niciodată față de copilul lui înseamnă că minte. Ori doar pe ceilalți, ori și pe sine. Eu pur și simplu nu cred că există așa ceva. Pentru că suntem oameni și nu suntem perfecți. Toți avem zile proaste, nervi, frustrări, perioade care ne epuizează, griji, probleme.

Eu vă spun sincer, clar și răspicat. Am greșit față de copilul meu. Din păcate mai des decât aș vrea să recunosc. Cu mult mai des decât mi-aș fi imaginat că o voi face pe vremea când încă nu aveam copil.

Sunt zile în care nu-mi pot lăsa oboseala și nervii, stresul și problemele la ușă. Și le iau cu mine în casă. Și parcă e un făcut ca tot în zilele alea să vină și copilul cu tot bagajul lui de frustrări și de furie. Iar când ne ciocnim nu iese deloc bine. Copilul se așteaptă ca eu să-i cuprind lui toate nemulțumirile, fricile, toată furia și neputința acumulate. Iar eu mă aștept să fie mai înțelegător, pentru că simt că nu mai am răbdare și nervi să-i fac față crizelor. Și bineînețeles că, de foarte multe ori, nu se întâmplă așa. Ea răbufnește și răbufnesc și eu. Ea face tot ce o rog să nu facă, refuză tot ce îi cer. Apoi eu ridic tonul, ridică și ea. Eu ridic și mai tare, ea începe să plângă. Ăla e momentul în care aș plânge și eu, pentru că îmi dau seama cât de tare greșesc.

Greșesc pentru că e treaba mea să-i cuprind nervii, grijile și fricile copilului, e treaba mea să-i fiu alături și să înțeleg. Și nu, nu e treaba copilei să-mi cuprindă mie stresul, oboseala, nervii și problemele. Nici să mi le rezolve. Eu ar trebui să fiu cea cu capul pe umeri, cea mereu conștientă că nu-ți verși nervii pe copil și nu țipi la el, orice ar fi. Dar sunt om și, din păcate, greșesc. Și îmi pare rău.

Dar dacă este un lucru pe care l-am învățat de-a lungul celor cinci ani de când sunt mamă și pe care l-am auzit în fiecare conferință de parenting la care am fost și care a dat roade de fiecare e dată este să recunosc că am greșit și să îmi cer iertare față de copilul meu.

”Îmi pare rău că am țipat la tine. Am greșit, este greșeala mea. Te rog să mă ierți, nu trebuia să fac asta”

De ce îmi cer iertare în fața copilului

Cred că am scris asta de foarte multe ori, dar o mai repet de fiecare dată. Cele mai multe greșeli în relația cu copila mea le-am îndreptat punându-mă eu în locul ei. Asta fac și în cazul ăsta. Ce mi-aș dori eu să se întâmple atunci când persoana iubită greșește față de mine? Să-și ceară scuze, să recunoască greșeala. Așa simt că îi pasă, că îi pare rău. Că nu este indiferent față de sentimentele mele și supărarea mea.

Și cred că este o dovadă de dragoste față de copilul meu să îmi cer iertare. Și o dovadă de respect. Așa îi arăt că este foarte important pentru mine, că sentimentele copilului sunt importante, că el ca om este valoros pentru mine și în general. Cred că lucrurile astea îl ajută pe copil să-și mențină stima de sine.

Sunt câteva lucruri care mie mi se pare importante atunci când ne cerem iertare la copil:

  • În primul rând să nu dau vina pe el. Adică nu spun” îmi pare rău că am țipat la tine, dar tu nu înțelegi deloc ce îți spun/nu faci ce te rog/ nu mă înțeleg deloc cu tine”.  Nu, nu e vina copilului că am țipat la el, chiar dacă atitudinea și comportamentul lui ne-au scos și mai tare din minți. Noi suntem cei care nu reușim să ne controlăm emoțiile negative.  (Nu spun aici că ar trebui să trăim cu vina. Suntem oameni și greșim, asta este. Dar clar nu este vina copilului. Și nu-i ok să creadă că e vina lui pentru că cineva țipă la el, îl lovește sau îl jignește. Nimeni nu are dreptul să-i facă asta. Deci nici măcar noi)
  • Odată ce conștientizăm că greșim, să facem tot posibilul să nu mai repetăm greșeala. Nu la infinit. E ok să ne cerem iertare. Nu, nu e doar ok, e foarte important! Dar scuzele noastre își pierd din valoare dacă repetăm aceeași greșeală mereu și mereu, indiferent despre ce greșeală vorbim.

Bineînțeles că noi nu ne vom schimba peste noapte, oameni suntem și departe de a fi perfecți. Dar dacă țipatul la copil (de jignit sau lovit nici nu mai vorbesc) este o obișnuință, clar trebuie să muncim cu noi să ne schimbăm, să ne controlăm. Să tragem aer în piept (științific vorbind avem nevoie de 90 de secunde ca să ne învingem primul impuls de a țipa, jigni, lovi, etc) și să realizăm că ei sunt copiii și noi adulții. Și noi trebuie să ne stăpânim mai bine decât ei, oferindu-le astfel un exemplu demn de urmat.

Dar cât timp muncim din greu cu noi să ne schimbăm, căci schimbarea asta nu-i niciodată ușoară, este bine să ne cerem ieretare față de copil atunci când greșim, oricât de mic ar fi copilul și oricât am crede noi că nu înțelege. Să știți că înțelege! Și e bine să facem asta pentru că ne iubim copilul. Pentru că vrem să știe că este important. Pentru că vrem să știe că merită respectul și dragostea noastră.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *