Aș da o lege. Azi!

Mi-am dat licența în politologie și mi-a plăcut foarte mult. Îmi place ideea, dar m-am limitat la atât. La a ști despre politică, la a fi atentă la ceea ce se întâmplă în politică, fără a mă implica în vreun fel în politică. Ei bine, ieri, duminică, în ziua liberă pe care o aștept cam două săptămâni, mi-aș fi dorit să pot da o lege. Chiar atunci, la prânz, prin ordonanță de urgență.

Să vă explic! Mulți îmi spun (mai ales EL) că exagerez cu spiritul Sărbătorilor de iarnă și dulcegăriile aferente.

Recunosc, mă dau peste cap pentru acele câteva zile: fac cumpărături ca disperata (de parcă în zilele alea voi fi departe de civilizație și nu mai am acces la nimic), îmi place să împodobesc bradul cu toate kitschoșeniile de globuri și ornamenete, gătesc de parcă nu am mâncat nimic tot anul, îmi etalez lipsa de talent la desen încercând să ornez brazii și oamenii de zăpada făcuți din salată de boeuf sau aluat de fursecuri, cumpăr cadouri o mulțime (pentru apropiați, pentru mai puțin apropiați și chiar și pentru necunoscuți), fac eforturi să adun pe toată lumea, să ne vedem cu cât mai multe persoane de care nu avem timp în restul anului… Ce să mai? Nu ratez mai nimic.

Un lucru MĂ SCOATE DIN MINȚI de-a dreptul. „Colindătorii”!!! Evident, nu copiii care vin în Ajun cu tradiționalul colindat și bat timizi la ușă. Nuuuu! Dintre acei copii au mai rămas foarte puțini. Restul nu mai au timp și nici chef de colindat pentru că sunt preocupați cu vreun joc video sau sunt nerăbdători să le aducă Moșul tableta mult dorită (că aia de anul trecut e deja învechită). Au alte preocupări copiii noștri, din zilele noastre. Și micuții care ar vrea totuși să meargă la colindat, să ne înveseleacă și să ne lumineze cu lumina de pe chipul și din glasurile lor nu au loc de „mai marii colindători”. Sunt convinsă că știți despre ce vorbesc. Despre cei care încep să „colinde” cam de pe 10 decembrie până pe 10 ianuarie și care habar nu au ce înseamnă „primiți cu colindul?” Nuuu, ei sună la ușă obsesiv și urlă pe scară! Pe lângă ei mai sunt și cei cu tobe și cimpoaie (cred) ce trezesc tot cartierul de la ora 9 dimineață.

Colindatul ăsta nu mai are nicio legătură cu tradiția, cu spiritul Crăciunului, cu bucuria Sărbătorilor. Cu nimic pur, cu nimic frumos, cu nimic cald și bun. Cu nimic din ceea ce îmi amintesc eu din copilărie despre colindat. Atunci ne adunam noi, câțiva copilași timizi, și mergeam bucuroși, în Ajun, pe la vecini să le cântăm cu emoție în glas colindul. Iar ei ne ofereau zâmbind dulciuri, nuci, covrigi și câțiva bănuți. Nu, acum e o bătaie de joc și un abuz.

Dacă până acum înghițeam în sec și trânteam ceva prin casă, acum, când am copil, sunt de-a dreptul REVOLTATĂ! De dimineață mă gândeam serios să le torn o găleata cu apă în cap celor cu tobele , iar soneria am scos-o din funcțiune.

Avem o adevărată istorie. Pe vremea când avea Mogâldeața 7 luni plângea de mama focului când auzea bubuiturile și toate sunetele scoase de acești așa ziși colindători. Mă chinuiam câte 20-30 de minute să o adorm în brațe că agitată și frântă de oboseală, iar la maxim 10 minute după ce reușeam, mai bubuia câte o gașcă de colindători. Și coșmarul ăsta dura aproape o lună de zile.

Anul trecut, când avea 1 an și șapte luni, tremura și tresărea. Nu puteam să o las puțin singură, că imediat începea să plângă. Și nu din cauza vreunei sensibilități exagerate. Nu. Pur și simplu îți trosnesc creierii și ție ca adult. În continuu. Nu contează că e dimineață, că e prânz și lumea vrea să se odihnească. Că micuții au oră de somn. Nimic nu contează. De nimic nu se ține cont.

Anul ăsta a început din nou ”distracția”. Deja! Acum nu se mai sperie chiar atât de rău. Cel puțin nu de fiecare dată. Dar mă întreabă: ”Mami, de ce zise asa tale? Pune, mami, pune nu volbeste tale”. Le-aș spun eu, dar nu e ca și cum atunci când le spun țin cont de ceea ce le spun. Nu, pentru că le spun doar eu.

Așadar, susțin cu tărie că ar trebui dată o lege prin care așa zisul colindat, care nu are nicio legătură cu ce îmi amintesc eu din copilărie și cu mult lăudatul spirit, să fie INTERZIS exact ca pocnitorile. Există zile când se merge cu colindul…frumos, în Ajun… în rest, NU vreau să fiu obligată să-mi liniștesc copilul speriat de tobe și urlete care nu au nicio legătură cu colindatul și Sărbătorile de iarnă. Am zis!

Nu pot să nu mă întreb când va ajunge civilizația și la noi. Mai am o mare problemă cu vecinii. Am scris ”De ce am un copil obosit și de ce pictăm când e ora de somn” acum ceva vreme, dar nici până acum nu s-a schimbat nimic. Duduie muzica, se mută mobila la 2 noaptea, sunt țipete și înjurături. Am încercat cu vorbă bună, am încercat să apelez la bunul simț. Din păcate nu există. M-am lovit de atitudini, expresii și comportamente despre care credeam că nu pot exista într-o zonă civilizată a Bucureștiului anului 2015. Am chemat poliția. Nu știu exact ce îmi mai rămâne de făcut. Dar sper să găsesc o soluție pentru a-i face pe vecini să înțeleagă că nu, nu e dreptul lor să asculte muzică la maxim în casa lor. Nu, nu e dreptul lor să urle și să înjure ca la ușa cortului, chiar dacă sunt la ei în casă. Pentru că eu și copilul meu nu suntem obligați să auzim despre toate organele sexuale și cum se folosesc ele, la noi în casă. Nu, nu au dreptul să bormașineze noaptea și să mute mobila în casa lor în toiul nopții. Ok, pot să înțeleg o întâmplare, o excepție făcută într-un anume context. Două, trei, cinci. Se întâmplă. Dar nu încontinuu. Și nu când te rog în repetate rânduri să încetezi pentru că mă deranjezi.

Mi-aș dori să afle și ei că au dreptul să facă orice vor ei, atât timp cât nu încalcă legea și nu-i deranjează pe ceilalți. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere, civilizație. E dreptul meu să am liniște, în timpul orelor de liniște, la mine în casă. Și pentru asta există chiar și lege. Dar cine să țină cont de ea?

Nu, nu am stat cu mâna în sân. Am luat atitudine. Am sunat la poliție. Nu o singură dată. Încă puțin și ne vor ști după nume cei de la secție. Am fost și am depus plângere. Pe care tot noi am restras-o pentru că acei chiriași au plecat. Au venit alții în schimb. Cel puțin la fel de răi.

Unde cred eu că este problema? În faptul că ne-am învățat să înghițim. Am convingerea că și alți vecini de-ai mei sunt deranjați. Au copii și știu cu certitudine (din spusele lor) că sunt deranjați. Dar nu iau atitudine. Și atunci eu mă lupt cu morile de vânt. O voi face în continuare. Poate într-o zi…