Povestea pantalonilor urâți sau cum niciodată nu e prea târziu să-i spui unui copil că-ți pare rău

Nu mai știu dacă era toamnă sau primăvară, dar știu sigur că era o zi frumoasă, cu soare. Aveam undeva pe la 6-7 ani. Mama venise, împreună cu frate-miu mai mic, la bunici, unde eu stăteam de la vârsta de 6 luni. Nu știu ce ocazie specială era, dar mergeam să facem poze la fotograful din oraș. Era unul singur și, cum bunicii stăteau la sat, am mers până-n oraș special pentru asta.

Pentru că venise de acasă, împreună cu mama, frate-miu avea cu el haine frumoase, aduse special. Cum am zis, eu stăteam de mult timp la țară, iar hainele mele erau cele rămase de la verii mai mari. Pentru mine, asta era doar o dovadă în plus că nimănui nu-i pasă de soarta mea. I-am spus mamei că nu am cu ce să mă îmbrac și eu frumos, ea mi-a zis să iau ce am. Tot ce aveam erau niște pantaloni vechi pe care eu îi consideram tare urâți. Mi-i amintesc și acum: erau niște pantaloni tricotați, albi – un alb îngălbenit de vreme- drepți, destul de largi în jurul gleznei, cu două dungi roșii în partea de jos. Pantaloni care, colac peste pupăză, mai aveau și o mică pată pe ei.

Când am zis că nu vreau să mă îmbrac cu pantalonii ăia, mama mi-a retezat-o scurt, că nu are cu ce altceva să mă îmbrace și basta. Îmi amintesc cum, deși mi-era teamă să spun asta, am țipat plângând și zicând că pe mine nu mă iubește, doar pe frate-miu. Niciun rezultat, doar și mai multă vehemență, așa că am mers cu pantalonii ăia la poză.

Am rătăcit fotografia aia, dar e o imagine în care se vedea tristețea în ochii mei. Și pe toată fața. Nu știu cum de-am pierdut-o, știam mereu unde este, a fost întotdeuna pentru mine dovada neiubirii, nepăsării, abandonului. O fi fost mai bine că am pierdut-o… Habar nu am. Oricum, realizez că imaginea aia e așa bine întipărită în mintea mea, încât nici nu contează dacă e sau nu printată.

De ce vă spun vouă, acum, povestea pantalonilor mei urâți? Dintr-un singur motiv.

Zilele trecute, vorbeam cu mama la telefon. Acum avem poate cea mai bună relație din toată viața noastră. Amândouă am conștientizat multe lucruri, am iertat multe lucruri. Nu mai știu despre ce vorbeam, mi s-a șters din minte absolut toată discuția avută înainte să-mi zică asta:

”- Mamă, e important să asculți copilul cu urechile deschise, chiar și când nu ți se pare important. Îmi amintesc și azi cum nu ți-am căutat alți pantaloni și cât ai fost de tristă. Era doar o pereche de pantaloni, nu le-am dat importanță, dar m-a urmărit gândul toată viața și știu că și pe tine”.

Și acum, când scriu rândurile astea, îmi dau lacrimile. Căci pe mine, chiar și 31 de ani mai târziu, cuvintele astea m-au vindecat. Eram convinsă că pantalonii urâți și poza aia nu mai au nicio însemnătate, că doar sunt ani de zile de când îmi descopăr și bandajez rănile. Ei bine, se pare că rana neiubirii era încă acolo, în mintea mea, pitită bine în spatele imaginii pantalonilor gălbejiți și pătați. Fetița aia de 6 ani s-a simțit văzută și i-a făcut bine, chit că s-a întâmplat asta 3 decenii mai târziu.

Aud tot mai des, în ultima vreme, despre părinți care realizează ce greșeli au făcut în creșterea copiilor și ar vrea să le îndrepte, însă nu știu cum și dacă mai are vreun efect. Se întreabă dacă nu cumva e un pic prea târziu, căci copiii lor sunt deja măricei sau mari de-a binelea.

Am convingerea că niciodată nu e prea târziu să-i spui unui copil (chit că poate e chiar adult copilul tău) că-ți pare rău, că așa ai știut sau nu ai ștuit, că-l iubești și că este important să știe asta. Ne e greu de multe ori să ne găsim cuvintele. Dar atunci când vorbim deschis, cu dragoste necondiționată și dorință de bine, ausumându-ne faptele și fiind conștienți noi înșine că suntem oameni și greșim, cuvintele noastre ajung exact acolo unde trebuie. Și șansele ca ele să vindece sunt foarte mari, chiar dacă nu vedem asta imediat.

4 thoughts on “Povestea pantalonilor urâți sau cum niciodată nu e prea târziu să-i spui unui copil că-ți pare rău

  • 21 octombrie 2020 at 21:54
    Permalink

    Toti avem astfel de amintiri, astfel de rani… Atat de bind ai subliniat sentimentul…
    Eu am fost obligata de mama sa dau un penar cadou varului meu. Niciodata nu am uitat acea pisicuta de pe penar si in felul meu profund, niciodata nu am iertat-o pe mama pentru asta. Acum ( ca ea nu mai e) mi-ar placea sa pot discuta cu ea acea suferinta. Am mai incercat, dar niciodata complet deschis…

    Reply
    • 2 noiembrie 2020 at 12:58
      Permalink

      Asa e, par lucruri mici la prima vedere, dar lasa asa rani adanci. Ceea ce imi dovedeste inca o data faptul ca si copiii nostri vor avea astfel de rani, cu toata grija noastra. Tocmai de-asta cred mult in a vorbi deschis cu copiii, a le spune ca ne pare rau si ca-i iubim mult. Nu mereu e evident, chiar dacă noi stim ca asa e

      Reply
  • 3 noiembrie 2020 at 17:35
    Permalink

    Foarte trist…si totusi, de ce locuiai la bunici dar nu cu parintii?

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *