3 lucruri esențiale pentru o căsnicie fericită
Am zis căsnicie fericită, nu căsnicie perfectă. Nu știu, or fi pe lumea asta și căsnicii perfecte, dar io n-am auzit.
Nu scriu asta pentru că eu sunt vreun expert în ale căsniciilor. Scriu doar pentru că au fost vremuri în care căsnicia mea nu doar că nu era perfectă, dar nici măcar pe departe fericită, așa că am pus mâna și-am căutat soluții.
Din astea trei lucruri despre care scriu aici, doar unul e de la mine putere pus în articolul ăsta, celelalte două sunt lucruri învățate de la psihoterapeuți cu care am interacționat direct sau indirect, într-un mod sau altul. Nu-s lucruri nemaiauzite și nemaiștiute, dar, de obicei, deși le știm, nu le punem în practică.
1.Timpul împreună
Nu, stați, nu închideți încă pagina! Poate v-ați gândit cum m-aș fi gândit și eu: Ce naiba timp, de unde, și cu copilul (copiii) ce facem? Nu, nu despre genul ăla de timp vorbesc, deși e bun de pus pe rană și ăla, e vis.
Nu zic despre timp mult, vorbesc despre timp zilnic. 15-20 minute în care să stați de vorbă și atât. Fără telefoane în mână, fără ochi în televizor, în tablete sau laptopuri.
E firesc să ajungem să ne îndepărtăm de omul de lângă noi, dacă niciodată nu găsim timp să ne mai ascultăm unul pe altul. 15- 20 de minute nu sunt imposibil de găsit, iar discuțiile nu trebuie să fie musai despre probleme existențiale, pot fi pur și simplu despre cum a fost ziua. Totuși, ca treaba asta să funcționeze, ea are nevoie să devină rutină zilnică (sau aproape zilnică). Una căreia să-i dați importanța cuvenită. O obligație conjugală, dacă vreți să-i spunem așa. La mine funcționează, de cele mai multe ori, seara, după ce culcăm copila.
Este bine dacă reușim ca în alea 20 de minute să nu ne plângem unul de celălalt, așa că ajung la punctul 2.
2.Dialogul la persoana I
Eu greu am învățat să fac asta și încă o mai dau în bară. Dar, după multe încercări, îmi iese tot mai bine.
Ce înseamnă dialog la persoana 1? Ei bine, înseamnă că spunem ce simțim noi, fără să acuzăm pe nimeni de nimic.
De exemplu, pe mine mă scoatea din minți când eu simțeam că am 20 de lucruri de făcut și nici la baie nu reușeam să ajung, iar bărbatul își găsea timp, fix atunci, să se joace pe laptop sau pe telefon. Simțeam că mi se urcă sângele la cap și, de obicei, îi spuneam că-l doare în fund de câte lucruri sunt de făcut. Și, implicit, că-l doare-n fund și de mine. Nu are rost să vă povestesc cum degenera discuția asta, poate aveți propriile exemple.
Ce spun acum: Îmi este foarte greu să fac toate lucrurile astea, simt că nu am timp nici să respir. Mă simt neajutorată și furioasă.
Aici aș avea un lucru de precizat. Să nu cădem în capcana unui dialog fals la persoana 1 și anume: Îmi este greu să fac toate astea pentru că tu nu mă ajuți deloc. Simt că nu-ți pasă. Și simt că eu nu am timp nici să respir, în timp ce tu stai să te joci.
Ușor de zis. Dar ce te faci când răspunsul este: ”Lasă-le și respiră!” sau și mai rău, dacă răspunsul este – sunt atâtea femei care fac asta și nu se mai plâng atât.
Pe cel de-al doilea eu nu l-am experimentat, dar răspunsul ar fi fost – Eu nu sunt alte femei. Punct. (Faptul că noi ne înfuriem și simțim că nu mai putem nu înseamnă deloc că suntem mai puțin bune decât alte femei sau alți oameni în general)
Dar primul răspuns – Lasă-le și respiră – l-am experimentat în diferite forme, cu vârf și îndesat. Până când, într-o bună zi, am înțeles că asta este exact ce trebuie să fac. Să le las și să respir. Fără să mă învinovățesc, fără să mă critic.
Dar cine face mâncare dacă eu nu fac, cine face curat dacă eu nu fac, cine se joacă cu copilul dacă eu nu mă joc? Cine, cine, cine? Aici e mult de muncit cu noi însene, pentru că avem impresia că toată responsabilitatea lumii ăsteia e în spatele nostru. Și că noi suntem datoare ca toată lumea să fie fericită și bine îngriită. Ei bine, nu suntem. Sau suntem în măsura în care suntem datoare și față de noi să fim împlinite.
Am mai scris asta (aici – Mamele au nevoie de limite, pentru ele însele, ca de aer) și repet scurt. Noi putem pune limite și lumea nu se va dărâma. Ceilalți nu vor face niciodată ce vrem noi, dar noi putem face ce avem nevoie să facem. Iar dacă avem nevoie să lăsăm totul și să respirăm e doar treaba noastră să facem asta. Nu este egoism, nu este lene sau orice alte etichete ne vin în minte. Este supraviețuire cu creierii întregi.
3. Bunătatea
Da, ați ghicit, ăsta e de la mine. Oarecum. Adică nici asta nu mi-a venit din burtă, am învățat-o ca și pe celalalte.
Atunci când sunt foarte nervoasă, înainte să arunc cu critici și să spun tot felul de lucruri despre omul de lângă mine, fac un efort și mă gândesc că suntem împreună pentru că îl iubesc. Bine, că în clipa aia numai iubire nu simt, aș lua poate laptopul (telefonul, televizorul, orice o fi) și aș da cu el de pământ, asta e partea a doua. Dar, de-adevăratelea, sunt cu el pentru că-l iubesc.
Pentru mine, bunătatea înseamnă acceptare. Adică nu mai încerc să schimb pe nimeni. Pentru simplu motiv că nimeni nu e greșit. Fiecare face cum, ce și cât poate, cum, ce și cât știe într-un moment al vieții. Tuturor ne este greu, chiar dacă eu simt că mie îmi este cel mai greu. Fiecare are modul lui de a evada din greu și, de cele mai multe ori, nici măcar nu este un mod conștient. Nu știm cu adevărat ce este în sufletul celuilalt, știm doar ce gândim noi că este.
Așa că, eu cred că avem nevoie de bunătate unii față de alții. Ca soț și soție, ca părinți, ca oameni în lumea asta.
Despre problemele în căsnicie și cum reușim să ne înțelegem pe noi, pe partener și să ne găsim rezolvări am mai scris, pe larg, aici – Cei mai importanți 3 pași pentru o căsnicie cu adevărat fericită. La bine, dar mai ales la greu
Sursă foto – Arthur Hidden-Freepik