Mamele au nevoie de limite, pentru ele însele, ca de aer

Am zis mamele, deși aș fi putut spune adulții în general. Cu toții avem nevoie să știm să punem limite. Dar o să rămân totuși la mame, din simplul motiv că pe umerii noștri sunt prea multe.

Ai zice că suntem în 2021 și că există egalitate între sexe, dar ce simt eu este doar o presiune ca femeile să fie tot mai mult femei, dar și mai mult bărbați. Trebuie să fim feminine, iubitoare, atente la familia noastră și la nevoile ei (toaaate nevoile ei), la casă, la masă. Dar trebuie să fim și femei de succes, trebuie să avem o carieră, să fim independente, puternice, oricând pregătite să dovedim că putem cel puțin la fel de mult precum un bărbat pe plan profesional.

Și nu spun că nu putem fi toate astea. Putem și demonstrăm asta în fiecare zi. Până obosim. Până când ajungem să fim epuizate și furioase. E firesc să simțim că e prea multă presiune pe umerii noștri, pentru că chiar este.

La fel de adevărat este, totuși, faptul că nimeni în afară de noi nu e ”vinovat” pentru asta. Nu, prin asta nu spun că noi suntem vinovate de ceva. Ce spun este că nu sunt soții noștri sau copiii vinovați pentru presiunea pe care noi o punem pe noi. Dacă vrem neapărat să găsim un vinovat, deși nu ajută la absolut nimic, este societatea însăși, mentalitatea, felul cum am fost crescute noi, mamele noastre, femeile în general.

Nu mai suntem pe vremea bunicii, e adevărat, am zice că mentalitatea s-a schimbat mult. S-a schimbat, da, aș zice că da. Pe lângă tot ce făcea bunica – să aibă grijă de casă, de masă, de familie, de munca în gospodărie, noi avem în plus și faptul că vrem să facem ceva semnificativ cu viața noastră. Să avem cariere, să avem succes. Sau măcar să contribum semnificativ la bunăstarea financiară a familiei noastre. Să reușim să trecem dincolo de statutul de ”casnice” (de ca și cum asta în sine nu ar fi suficient de greu). Dar trebuie să ”ne realizăm” în timp ce suntem și ”casnice”. Căci, ce să vezi, în majoritatea cazurilor, toate treburile astea (sau mare parte din ele) au rămas tot la noi.

Oricât de atenți și implicați ar fi bărbații noștri în treburile casnice, ei ”ne ajută”. Atunci când (și dacă) dau cu aspiratorul, când fac de mâncare, când șterg praful, când spală copilul, bărbații noștri ”ne ajută”.

Ați auzit voi vreodată vreun bărbat să fie întrebat cum se împarte între carieră și familie? Cum reușește să găsească un echilibru între job, rolul de soț și cel de tată? Ei bine, să știți că eu nu. În schimb, la femei aud astea mult prea frecvent.

Bine, și ce-i de făcut?

Spuneam că nimeni nu-i vinovat pentru toată presiunea de pe umerii noștri. Și chiar nu e nimeni. Soțul nostru nu se va schimba, doar pentru că vrem noi să-l schimbăm. Copilul nostru nici atât și nici nu e sănătos să încercăm să-i schimbăm felul de a fi.

Tot noi trebuie să facem ceva! Să punem limite. Să ne asumăm responsabilități față de noi însene cu cel puțin la fel de multă îndârjire cum ne asumăm responsabilitatea față de toate celelalte aspecte din viața noastră. Noi suntem importante.

Eu personal simțeam că nu aveam cum să reușesc să fac tot ce am de făcut. Și simțeam că nu primesc suficient ajutor din partea bărbatului, iar copilul mă ignoră complet. Mi-am răcit mult gura, am țipat și chiar am plâns de neputință. Aproape fără rezultat. Ba, de multe ori, am înrăutățit lucrurile, am creat tensiuni, m-am simțit exagerată și vinovată. Iar asta nu a făcut decât să pună și mai multă greutate și presiune pe umerii mei. Deși simțeam că e prea mult și că eu niciodată nu am timp pentru mine, am mai pus și presiunea de a nu fi furioasă, de a fi mereu înțelegătoare, de a găsi mereu puterea să fiu calmă și împăciuitoare. Că nu poți să fii mereu crizata care se ceartă cu bărbatu’ și care țipă la copil. Știm noi că nici asta nu se cade.

Să lupți să schimbi pe cineva e o luptă pierdută din start. Pentru că plecăm de la premisa că ceilalți sunt greșiți. Când, de fapt, tot ce avem nevoie, este să ne clarificăm nouă nevoile noastre și să luăm măsuri.

Cum am pus limite

Corect ar fi să zic cum încerc să pun limite. Că nu e ca și cum aș fi devenit peste noapte deținătoarea adevărului absolut și al limitelor supreme. Nu, nu-s nici pe departe acolo. Dar pașii pe care i-am făcut, mai mici sau mai mari, m-au ajutat mult.

În primul rând mi-am permis să mă ascult, să văd exact de ce am nevoie. Să dau deoparte toate ideile precum că nu-s suficient de bună dacă:

-Dacă nu avem mereu mâncare gătită și sănătoasă
-Dacă nu mă joc suficient cu copilul
-Dacă nu sunt suficient de implicată în educația copilului (teme, exerciții, activități)
-Dacă nu e suficient de curat în casă
-Dacă la job nu am mereu rezultatele dorite
– Dacă nu câștig suficienți bani
-Dacă nu sunt mereu atentă la nevoile familiei mele extinse
-Dacă depășesc 53 de kile (nu râdeți, asta e limita peste care, dacă trec, îmi pun eticheta de plinuță sau grasă)
-Dacă nu scriu suficient de bine
-Dacă nu reușesc să ajut oamenii din jurul meu.

Astea mi-au venit în minte spontan, lista e muuult mai lungă.

Când ai astfel de liste și chiar mai lungi, cum naiba să nu fii epuizată, anxiosă, furioasă? Și cum să nu ajungi să te simți vinovată când toate astea par atât de importante? Și chiar sunt. Fiecare dintre noi știe ce lucruri importante are pe listă.

Și cum să nu fii nervoasă când bărbatul își vede, aparent nestingherit, de pasiunile lui, iar copilul trage și mai tare de tine?

Ajunsesem într-un punct în care parcă viața se terminase. Nu mai aveam niciun vis, nicio dorință arzătoare, nimic anume pentru mine. Pentru că totul era prea greu. Cum naiba să mai vreau mai mult de atât, când nici cu astea nu mă descurc?

E greu…

E greu să-i lași pe ceilalți să se descurce singuri când ți-e teamă că, dacă scapi lucrurile din mână, totul se va duce de râpă.
Ce vor mânca ei dacă eu nu le faci mâncare sănătoasă? Păi nu e responsabilitatea mea dacă mănâncă prostii?
N-o să mai avem pe unde călca în casă, dacă eu nu fac curat.
Copilul va fi traumatizat și va ajunge să aibă un job de nimic pentru că eu nu m-am ocupat suficient de el. O să sufere ca mine sau mai rău.
Nu-s suficient de deșteaptă și bine pregătită dacă la job lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Deci trebuie să trag mai tare de mine.
Nu scriu suficient de bine, dacă mă citesc puțini oameni. Deci trebuie să scriu mai mult pentru ei și mai puțin pentru mine.
Ce folos am eu pe lumea astea, dacă nu sunt în stare să-i ajut pe cei din jurul meu?
Și, colac peste pupăză, cu ce naiba mă îmbrac dacă depășesc 53 de kile? Și dacă bărbatul n-o să mă mai considere sexy și-o să se uite după altele? Sau mai rău…

Al naibii de greu cu atâta anxietate, nu?

VESTEA BUNĂ pentru mine a fost că nimeni nu moare dacă eu sunt atentă și la mine. Și că, deși așa pare, nu e responsabilitatea mea să fie toată lumea fericită. În niciun caz nu mai mult decât responsabilitatea să fiu eu fericită.

Și, totuși, limitele

După ce am aflat de ce mi-e frică, iar lista, așa cum am zis, e ceva mai lungă decât am scris aici, am început să văd unde pot pune limite. Și am pus. Limitele sunt diferite pentru fiecare dintre noi.

Eu, de exemplu, nu pot renunța la ordinea din casă. Asta mă face pe mine să mă simt bine și este foarte important, dacă vreau ca furia mea să nu escaladeze. Dar am găsit un mod de a pune limite. Am povestit aici mai mult despre asta, despre cum fac pace cu dezordinea (nu reiau, cred că ar fi prea încărcat articolul ăsta) – Cum fac pace cu dezordinea din casă

Nu pot renunța la timpul petrecut cu copilul, la joacă și la implicarea în activitățile școlare. Atunci când am devenit mamă, mi-am asumat faptul că voi face parte din viața copilului meu și asta voi face. Dar aici pun limite. Mă joc atât cât pot și ce pot. Eu n-o să fiu niciodată genul de mamă care face ateliere de creație cu copilul și nu știu ce activități sofisticate (toată aprecierea mea pentru cele care fac asta cu bucurie). În schimb, pot să citesc cu copilul, să gătesc cu copilul, să ne jucăm cu Lego, cu păpușile sau să inventăm jocuri pe care le pot duce și eu, unele chiar amuzante. Când simt că nu mai pot, spun că, cu toată dragostea pe care i-o port, am nevoie de timp pentru mine și îmi apăr timpul. Faptul că sunt mamă nu înseamnă că trebuie să fiu mereu la dispoziția copilului. Până la urmă, a pune limite este un exemplu sănătos pe care sper să-l învețe de la mine.

Despre cum am rezolvat problema temelor de la școală, am povestit pe larg aici – Povara temelor și cele 2 lucruri care ne-au ajutat să scăpăm de ea

O altă limită. Nu mai gătesc atât de des și nu doar ce-i place copilului. Știu foarte multe mame, și eu printre ele, care gătesc doar ce îi place copilului. Sau ajung să facă trei, patru feluri de mâncare, pentru că două sau trei dintre ele nu-i plac copilului. Pentru mine asta devenise deja o luptă și o sursă de multă frustratre și furie. Acum, pun pe masă ce gătesc, atunci când gătesc. Cui îi place mănâncă, cui nu, nu mănâncă. Sigur se găsește mereu de-un sendviș în frigder sau de-o omletă. Aia e, sigur nu vor păți nimic (nici copila, nici bărbatul) dacă mănâncă două zile sendvișuri și omletă cu legume. Sau mămăligă făcută de ei. Sau niște humus la caserolă, de la Mega ori Lidl. Sau putem comanda.

În ceea ce privește jobul, banii și scrisul… Aici nu știu dacă e vorba de limite pe care le pun, poate mai degrabă de acceptare a limitelor mele în momentul ăsta. Fac tot ce pot și cum pot mai bine și asta e tot ce pot face. Nu mă mai învinovățesc când lucrurile nu ies cum îmi doresc, nu mă mai critic, nu mă mai fac eu pe mine însămi ca la ușa cortului. Ba chiar am grijă să fiu recunoscătoare pentru ce pot face. Și asta contează mult.

Încerc în continuare să ajut oamenii din jurul meu, atât cât pot, când pot, dacă pot. Iar când nu pot, pur și simplu nu pot, accept faptul că asta nu mă face un om rău și nici inutilă pe lume.

Ah, și da. De sărbători am ajuns la aproape 59 de kilograme. Am încă multe haine care mă încap și bărbatul încă nu și-a căutat alta 🙂
Dacă o să slăbesc? Da, dar nu pentru haine, nici pentru cât de sexy (nu) sunt, ci doar pentru că nu mă simt bine la greutatea asta. Nu trebuie să slăbesc, simt eu că am nevoie să slăbesc. E o diferență foarte mare. Am nevoie de mișcare, în primul rând.

Timpul meu

Timpul meu pentru mine a devenit sfânt. Am realizat cât de sfânt este după o perioadă în care, după ce am gustat din el, am încetat din nou să mi-l dau. M-am lăsat iar cuprinsă de povara responsabilităților, ignorând responsabilitatea față de mine. Timpul meu este cel pe care doar eu mi-l pot da, nimeni altcineva nu mi-l dă, dacă eu nu mi-l iau. Și aici sunt multe limite de pus. (Am povestit aici, pe larg, și despre asta- Dacă știi teoria, practica de ce nu merge? Povestea furiei și neputinței mele)

Timpul meu este cel în care mă liniștesc, mă întreb și îmi răspund, sap adânc după răspunsuri la durerile și dorințele mele. Este cel în care citesc cărți care să mă ajute să evoluez. Cel în care îmi redescopăr visurile și pe mine însămi.

Investiția

Am avut mereu prostul obicei de a lăsa investiția în mine pe ultimul plan. Bine, e o prostie ce spun. Adică nu aveam nicio problemă în lua multe bulendre de la reduceri (sau nu neapărat) și alte lucruri inutile cu care am umplut casa, ori mâncare mai multă decât puteam mânca. Dar când era vorba să fac un curs, să merg la terapie sau să investesc în dezvoltarea mea, niciodată nu aveam bani. Ei bine, s-au găsit. Când am îndrăznit să mă pun și pe mine pe primul loc, s-au putut întâmpla minuni. Când am pus limite cheltuielilor care nu erau cu adevărat esențiale și am vrut cu adevărat să investesc în mine, am găsit soluții.

Ca o concluzie

Esența a tot ce am scris aici este că lucrurile din viața noastră nu se vor schimba niciodată dacă noi nu le schimbăm. Pentru noi. Doar pentru noi. Nu suntem egoiste dacă vrem să ne fie bine, e firesc să ne fie bine și e treaba noastră să ne cerem binele. Nu putem să schimbăm oamenii cu care interacționăm, situațiile, dar putem pune limite. (Despre cum am încetat să-i schimb pe cei din jurul meu am mai scris aici – Când vrei să schimbi pe cineva, mai uită-te o dată la tine)

Când ne asumăm responsabilitatea pentru binele nostru la fel cum ne-o asumăm pentru toate celelalte, ca și cum viața însăși depinde de asumarea asta (căci chiar depinde), lucrurile se pot schimba în bine.

Dacă ați avut răbdarea de a ajunge până la finalul articolului ăstuia, sigur că vă doriți mult o schimbare și aveți nevoie să puneți niște limite. Vă recomand din suflet cartea ”Dansul Furiei” de Harriet Lerner. Am citit-o după ce încheiasem în mare parte acest dans al furiei, după ce învățasem cât de cât să pun limite și tot a fost o revelație. Sigur o s-o recitesc și aș face din ea manual.

Later edit:

Tocmai am terminat de citit cartea Arta de a spune NU cu conștiința împăcată, de Jesper Juul. E o carte micuță, de 100 de pagini, și alea scrise cu font mare. Vă spun că e o carte micuță, tocmai pentru că știu cât de greu ne găsim timpul să citim. V-o recomand, cred că s-ar putea să vă fie foarte utilă în a învăța să spuneți nu și să puneți limite. O recomand și mamelor de copii mici (sau mai ales mamelor de copii mici), chit că timpul lor e și mai limitat. La final (dar nu treceți peste restul) explică foarte bine de ce, de obicei, bărbaților le este mai ușor să pună limite decât femeilor.


Despre cum aducem un plus de bine în căsnicie, armonie și un pic de liniște pentru noi am scris aici – 3 lucruri esențiale pentru o căsnicie fericită

și aici – Cei mai importanți 3 pași pentru o căsnicie cu adevărat fericită. La bine, dar mai ales la greu . Titlurile seamănă, dar conținutul este complet diferit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *