De ce războiesc mamele între ele?

Nu pot să uit că, acum ceva vreme, am scris un articol în care povesteam cum a decurs nașterea la mine, cum am simțit eu durerile de după cezariană și cum cel mai tare m-a durut faptul că nu mi-am putut vedea copila decât abia a doua zi, ăsta fiind unul dintre marile regrete ale vieții mele.

Recunosc cu toată sinceritatea că nu mă așteptam să fie atât de multe mame care să susțină că povestea mea este exagerată, motivând că și ele au trecut prin ceziariană și nu a durut deloc așa tare. Ăla a fost momentul în care am realizat cu adevărat că între noi, mamele, există un continuu război inutil.  În cazul meu nu am înțeles cum poate cineva susține că povestea mea este exagerată, în condițiile în care eu am vorbit fix despre ce am simțit eu. Nu despre cea simțit x, y sau z mamă, ci fix despre durerile mele fizice și mai ales sufletești. ( despre nașterea aici – Cum a ajuns nașterea prin cezariană marele regret al vieții mele ). Am suferit atunci, eram într-o pasă mai proastă, chiar am plâns.

De mult timp, adică de atunci, am început să scriu postul ăsta, dar nu l-am mai terminat. Acum am revenit asupra lui pentru că observ cu tristețe, zi de zi, cum războiul ăsta între mame parcă nu se termină niciodată. Motivele sunt infinite:

Dacă ai născut prin cezariană- Ești o lașă, ai ales calea ușoară, nu ai avut curajul să naști cum nasc femeile de când lumea și pământul.
Dacă ai născut natural, și mai ales fără calmante sau anestezie, ai fost tu mai cu moț de parcă ar fi un concurs cu cine are toleranța mai ridicată la durere.
Dacă ai ales calmantele sau anestezia la nașterea naturală, trebuia să știi că nu se moare din atâta lucru, femeile nasc dintotdeauna. Asta ca să nu mai vorbim dacă ești una dintre ”ciudatele„ care au ales să nască acasă.

Dacă nu alăptezi și hrănești copilul cu lapte praf, ești din nou o mare lașă, ai renunțat mult prea ușor, cu durerile și problemele tale s-au confruntat și alte mame, dar au strâns din dinți și au mers mai departe, că doar pentru asta sunt sânii tăi făcuți.
Dacă alăptezi la sân, le dărâmi moralul tuturor mamelor care nu pot alăpta, habar nu ai și nu înțelegi cât de greu este pentru unele mame care nu au reușit să facă asta. Și oricum, parcă prea îți expui sânii peste tot.
Dacă hrănești copilul și la sân și cu lapte praf, din nou nu ești suficient de bună, copilul trebuie alăptat exclusiv.
Dacă l-ai alăptat până la 6-7 luni, nu mai mureai încă vreo câteva luni. Dacă l-ai alăptat până la 2-3 ani, clar exagerezi.

Dacă dormi în același pat cu copilul, ești inconștientă pentru că supui copilul unui pericol. Nu are importanță că ești tu frântă și vă e mai ușor amândurora în momentul în care se trezește după lapte, veți sfârși dormind împreună până la 15 ani.
Dacă bebelușul doarme singur în pătuț, e foarte trist, o mamă adevărată și-ar dori să aibă mereu copilul lângă ea. Copilul trebuie să simtă în permanență atașamentul mamei.

Dacă-i dai copilului suzetă ești prea comodă, vrei să-i bagi accesoriul ăla care îi strică dinții în gură și apoi să te vaiți că nu mai renunță la el, doar ca să ai tu câteva momente de liniște.
Dacă nu îi dai își va suge sigur degetul și e și mai grav, pentru că îl poate suge până la 6-7 ani, va avea clar dantura deformată.

Dacă folosești scutece (pamperși) de unică folosință ești din nou inconștientă pentru că sunt impregnați cu atât de multe chimicale.
Dacă folosești scutece din bumbac ești depășită, nu mai suntem pe vremea bunicii, și oricum nu e tocmai sigur să le speli la mașina de spălat, unde mai pui și alte haine ale copilului și alte voastre.

Dacă începi diversificarea cu fructe se va învăța cu dulce și nu va mai mânca nimic altceva, dacă începi cu legume se va constipa. Dacă îi dai pasat, așa o să-i dai până la 4-5 ani pentru că va refuza să mestece.
Dacă îi dai bucățele ești inconștientă pentru că se va îneca.

Dacă îți pui copilul la oliță înainte de un an, te grăbești ca naiba, el nu e conștient, nu are cum să învețe să facă la oliță de la vârsta asta. Stai liniștită, nu mai alerga așa, nu va face la scutec când va merge la școală.
Dacă îl înveți la oliță aproape de 3 ani ai fost prea comodă/lenesă. Glumești? Copilul trebuia să învețe deja de mult timp să-și facă nevoile.

Dacă ai un job full time și ai fost nevoită să te întorci la muncă. Cum să stai departe de copilul tău toată ziua? Chiar așa, banii sunt mai importanți decât propriul tău copil?  Chiar nu poți face sacrificiul ăsta pentru copilul tău? El are nevoie de tine, nu de lucruri materiale.
Dacă ești o mamă casnică, ce faci toată ziua? Și ce exemplu îi dai tu copilului tău?

Și astea sunt doar câteva exemple, extrem de des întâlnite, fie că ne place să recunoaștem sau nu. Apoi ne mai certăm pe educația copiilor, pe alimentația copiilor, pe sistemele de purtare, pe felul cum ei se joacă sau nu se joacă, pe felul cum trebuie sau nu îmbrăcați, pe temperatura din cameră, pe locul unde-i pupăm, ba pe gură, ba niciodată pe gură. Și lista este in-fi-ni-tă!

Ce mă doare cel mai tare

Am trecut și eu prin toate astea, le-am depășit, am primit sute de sfaturi necerute și m-am surprins pe mine însămi făcând asta. Cel mai tare mă doare pe mine personal când văd o mamă care se plânge de o problemă și, nu numai că nu primește o încurajare, dar este și judecată. Ei, eu asta diger mai greu. Faptul că noi nu nu am trăit problema unei persoane, faptul că nu am fost puși în postura aia, faptul că nu o înțelegem sau nu suntem de acord, nu face cu nimic mai mică suferința persoanei în cauză. Ea la fel simte. Iar faptul că este judecată nu face altceva decât să-i crească și mai tare suferința.

Gândiți-vă de câte ori v-a fost greu sau al naibii de greu. Gândiți-vă cât de bine v-a prins în acele momente o vorbă bună, chiar dacă nu era rezolvarea minune pe care o căutați. Și apoi gândiți-vă cât v-au deranjat cei care, cumva, au găsit buba tot la voi. Pe tema asta vă invit să citiți un articol tare drăguț la Ruxandra, veți înțelege exact despre ce vorbesc- Nu vreau să aud că e vina mea

Nu sunt rezolvări minune

Mă feresc să generalizez, dar de cele mai multe ori rezolvările minune nu vin din exterior, de la alte persoane, ci de la noi și de la copiii noștri. Pentru că, în majoritatea cazurilor, tocmai pentru că suntem atât de diferiți, ceea ce funcționează la tine, nu funcționează și la mine. Ori în astfel de cazuri, rezolvarea o găsim singure, în timp, mai ales dacă reușim să ne dăm la o parte valul de teamă și de panică de pe ochi și să analizăm situația relaxate.

Eu cred că, de foarte multe ori, ne dorim doar să fim ascultate și înțelese. Atât. Asta ne va da puterea să mergem mai departe, să găsim la noi răspunsurile. De multe ori, simplu fapt că realizăm că mai sunt și alte mame care se confruntă cu aceeași problemă ne face să ne simțim mai bine. Și de asta avem nevoie. Pentru că, dincolo de frumusețea vieții de mamă, știm toate că situațiile când ne este greu nu-s puține. Iar în situațiile astea o vorbă bună poate face minuni.

Ce mi-aș dori să schimb

Dacă aș avea eu personal puterea să schimb ceva în lumea asta a noastră atât de complexă și complicată, lumea mamelor, ar fi un lucru pe care mi l-aș dori foarte mult. Și anume, atunci când nu reușim să înțelegem o persoană, nu putem fi empatice cu ea, să nu o judecăm. Sau, dacă o judecăm pentru că așa suntem noi oamenii și nu ne putem abține, să ne păstrăm pentru noi judecata. Ei, persoanei respective, dacă îi putem oferi o încurajare sau o vorbă bună atunci, foarte bine, să o facem. Dacă nu, eu zic să trecem mai departe. E mai bine și pentru ea, și pentru noi. Nu putem rezona cu toată lumea, nu suntem toți la fel, ba dimpotrivă. Să ne respectăm. Pe noi înșine și pe ceilalți, care sunt diferiți de noi.  Diferit nu-i mai rău sau mai bun, e doar diferit. Să ne respectăm pentru că toate avem ceva ce ne unește: dragostea pentru copiii noștri. În lumea asta, mai bună, în care ne respectăm unii pe alții, mi-aș dori eu să-mi cresc copilul. Voi?

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

4 comentarii la „De ce războiesc mamele între ele?

  • 8 noiembrie 2016 la 22:16
    Permalink

    Pe net fiecare e specialist. Cati oameni atatea pareri. Si eu am fost nevoita sa nasc prin cezariana si nu am fost incantata de experienta desi am nascut la privat, in conditii f bune. Treceam prin niste neplaceri in aceea perioada si cand am aflat in ultimul moment ca e nevoie de operatie, ca nu se putea natural m a suparat. Mi a luat mult timp sa reusesc sa ma conectez cu bebele. Ca sa nu mai zic ca fizic a durat mult pana sa mi revin cat de cat. N am putut nici alapta din motive medicale si toata experienta a fost cam seaca. Nah, am auzit mamici care s au refacut rapid dupa operatie, bafta lor.

    Răspunde
  • 10 noiembrie 2016 la 9:35
    Permalink

    Tocmai am invatat sa nu mai judec mamicile! Nici odata nu stim ce se ascunde in spate.

    Răspunde
  • 12 noiembrie 2016 la 11:55
    Permalink

    Un articol foarte bun cu foarte mult adevăr in el si din care avem ce invata. Multumesc pentru efortul depus. Felicitări!

    Răspunde
    • 18 mai 2017 la 12:21
      Permalink

      Eu multumesc pentru timpul pe care l-ai acordat citindu-l

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *