Ziua în care am zis NU sclaviei

Sună un pic cam dur titlul ăsta probabil, dar de ceva vreme constatasem că mă transformasem într-un soi de sclav. Și asta dintr-un oarecare soi de vinovăție izvorâtă din faptul că, de multe ori, nu am atât de mult timp pe cât mi-aș dori eu pentru copilă.

Așa că, nu am stabilit reguli clare pentru strânsul jucăriilor, strânsul mesei, hainelor, etc. Mereu mi-am zis că este copil și în primul rând trebuie să se bucure de copilărie, că responsabilitățile vor veni ele inevitabil odată cu trecerea anilor.

Într-o bună zi am realizat că am făcut rău gândind așa. Și asta când am rugat-o pe Sophie să-și strângă niște jucării și mi-a zis ”Nu vleau, stlânge tu”. Apoi am rugat-o să-și arunce resturile de foi tăiate la gunoi și am primit același răspuns ”aluncă-le tu”.

”Mami, fă tu!„ ”Mami, descalță-mă tu”, Mami, dă-mi tu să mănânc”, ”Mami, spală-mă tu”

Motivația inițială a fost că nu poate, dar, după o scurtă discuție în care i-am amintit că dacă vrea știu sigur că poate face toate lucrurile astea, pentru că e fetiță mare (ea îmi spune asta încontinuu), pentru că le-a mai făcut și pentru că la grădi le face zilnic, mi-a dat răspunsul cel adevărat- ”Nu vleau să fac eu, vleau să faci tu”.

Nu mi-a picat bine, dar am realizat că nu este vina ei, ci vina mea. Așa cum spuneam, devenise o obișnuință să fac lucruri pe care ea le putea face singură. Pentru că le făceam și când era mai mică și chiar nu putea, pentru că n-am vrut să o încarc cu responsabilități, eu una având o copilărie cu prea multe responsabilități. Totuși, să nu le dăm responsabilități copiilor, în măsura în care ei le pot duce, mi se pare acum o greșeală. Nu-mi doresc să crească știind că le face mama pe toate. Și nu vreau să crească așa în primul rând fiindcă nu ar fi bine pentru ea, pentru viitorul ei, pentru independența ei, și abia mai apoi și pentru mine.

Am realizat că nu fac bine, că am un copil de aproape 3 ani și jumătate  care nu face lucruri pe care le-ar putea face cu mare ușurință, pentru simplu motiv că le fac eu, aproape inconștient, în locul ei. E un copil care poate mânca singur, se poate îmbrăca și dezbrăca singur, se poate spăla singur, își poate strânge singur jucăriile, arunca gunoaiele, își poate pune farfuria și lingura la spălat și lista poate continua.

Nu am vrut să fac din toate astea o povară, așa că am început să-i explic că le poate face singură pe cele de care m-am gândit că ar fi încântată. Adică să-și spele ea farfuria (că s-ar bălăci oriunde și oricum), să-și ia ea mâncarea din frigider și să pună ce rămâne înapoi, să-și taie mâncarea în feliuțe mici (cu cuțite de plastic sau friptură) și apoi să o mănânce singură. Chiar să-și cumpere singură singurică acadeaua cu vitamina C și propolis de la farmacie. Toate astea pentru a-i dovedi că poate și că e ok să le facă singură. Faptul că am trimis-o să-și cumpere singură acadeaua i-a întărit foarte tare încrederea, a fost tare mândră de ea. Ba chiar mi-a spus că de acum nu mai vrea să merg cu ea la farmacie, e suficient dacă o aștept la colț.

I-a plăcut și să se spele singură (nu pe cap, aia nu-i place oricum), i-a plăcut să se îmbrace și să dezbrace singură pentru că asta însemna și să se îmbrace cu ce vrea ea. La fel și cu încălțatul (fără șireturi, mereu am ocolit șireturile, tocmai de-asta).

N-a fost deloc ușor în schimb cu strânsul jucăriilor. Am rugat-o de mai multe ori. I-am spus că are coșurile ei cu jucării și că acolo este locul jucăriilor, că nici lor nu le place să stea așa întinse prin toată casa, că le e mai bine împreună. I-am spus câte în lună și în stele. Nimic.

Dar mi-am dat seama că nu funcționează nimic, pentru că de fapt nu-i spusesem adevărul: că dacă eu stau mereu să strâng zeci de jucării, de prin toată casa, îmi rămâne mai puțin timp să mă joc cu ea și voi fi și mai obosită. În schimb dacă le strânge ea, timpul pe care eu l-aș petrece făcând asta îl putem petrece împreună. Ei bine, asta a fost explicația minune. Cea care a și funcționat. Tocmai pentru că este adevărul.

Copiii au nevoie de adevăr de la noi, eu așa cred. Și adevărul este că sunt momente în care nici noi mai putem să le facem pe toate și ne-ar prinde bine o mână de ajutor. Și la fel de adevărat este că viața înseamnă și responsabilități. Dacă reușim să ne învățăm copiii să-și respecte responsabilitățile fără a face din ele o povară, dacă reușim să le arătăm partea bună a responsabilităților și să nu le facă doar pentru că trebuie, eu cred că pășim cu dreptul înainte, în viața lor de viitori adulți responsabili.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

One thought on “Ziua în care am zis NU sclaviei

  • 11 noiembrie 2016 la 1:40
    Permalink

    Eu am preferat sa o invat pe micuta mea energizata cat mai repede ca sunt si reguli in casa. De exemplu, nu am permis niciodata sa fie haine aruncate pe jos. Pe parchet sunt jucarii, orez, nuci, plastilina, paste, hartii DAR nu si haine. Fiecare isi pune hainele la locul lor. Un alt exemplu este spalatul pe maini dupa ce venim de afara. Este o regula de la care nu facem exceptii. Cand venim acasa megem mai intai la baie si ne spalam pe maini.

    Citisem undeva ca regulile sunt precum vrejul de fasole din poveste. O boaba mica ce creste, create, creste si tot creste. Ca sa fie mare trebuie sa fie mai intai mica. Aici gresesc multi parinti. Evita din prea multa dragoste sa-i invete notiunea de regula si intr-o buna zi incep sa aiba asteptari. Cei mici nu inteleg sau, de cele mai multe ori, cauta brese pe principiul folosit si de noi – ba se poate.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *