Depresia se ascunde unde nici nu bănuiești

Cred, nu știu, doar cred, că toți ne imaginăm oamenii care suferă de depresie ca fiind niște oameni evident triști, care plâng mult, vorbesc pesimist, sunt mereu apatici. Sunt un fel de emo, oameni pe care-i recunoști de la o poștă. De fapt, tot eu cred că depresia e o boală care poate sta ascunsă la fel ca orice boală, ca un cancer, pe care, din păcate, îl descoperi în faze terminale. 

Nu știu cum e la cancer, nu știu dacă și atunci, din când în când, organismul îți mai dă câte un semn pe care îl ignori. Dar la depresie, eu cred că îți dă. Azi simți ca ești obosit și nu-ți mai trebuie nimic. Mâine, că e și mai greu totul. Poimâine, că nu-ți mai găsești motivația, raspoimâine că, oricât te-ai strădui, nu mai poți să îi cuprinzi emoțiile copilului tău, căci nici pe ale tale nu ma poți demult. După un timp, te mai amăgești cu câte o zi bună, în care ai putut zâmbi. Doar ca apoi să cazi iar, și mai jos. Jos de tot…

Ajungi să te retragi, să nu mai răspunzi la mesaje, decât dacă crapă pământul. Și oricum tu crăpi mai tare pe interior decât orice altceva, so who cares ce mai crapă. Și cine mai știe ce și de ce mai e important pe lumea asta. 

Te lupți în fiecare zi să te aduni de pe jos. Să-ți găsești puterea să continui. Ai un copil de crescut. Cine știe, poate mai mulți. Și trebuie, trebuie tot ce faci, oricât ar fi de greu, pentru că ești responsabil pentru viața lor, a copilor tăi, chiar dacă simți că nu ai putere nici pentru a ta. 

Și tragi de tine, chiar și când diminețile te dor, când frumusețea soarelui și lumina lui caldă te sfarmă în două. Când ai vrea să zaci, ai vrea să plângi pînă la epuizare, mai mult ca orice altceva. Dar trebuie să continui, să arăți, să dai mai departe, să nu te doară, să poți. 

Și, până la urmă, ce-i aia depresie? Că mama, bunica, de străbunica nici nu mai zic, au trăit vremuri infinit mai grele. Și nu se mai plângeau de nicio depresie, nu?

Ne-am găsit noi, care avem de toate, să inventam treaba asta cu depresia. Ca o scuză, pentru tot ce nu putem fi. Că suntem niște leneșe si niște ignorante. Niște îngălate, cum ar zice cineva din copilăria mea. Una, două, zici depresie și gata, te-ai scos. 

Ia dă-ți tu două peste ceafă și pune mâna pe muncă și ia să vezi ce nu-ți mai arde de nicio depresie. Și nici timp să te plângi nu mai ai. Marși!

Așa că te îngropi în muncă. Un an, doi, trei. Și ești și mamă, și ai încă două, chiar trei job-uri, și gătești, și faci curat, și aia și ailaltă. Și pari și deșteaptă, și frumoasă și devreme acasă. Și cauți să îl înțelegi și pe el, tatăl copiilor tăi, că-i e și lui greu. Și tuturor ne e. Și vrei să fii mama răniților, că și tu nu mai poți de răni. 

Și vrei sa fii și frumoasă, te gătești, cu orice preț, chiar dacă îți vine să arunci un sac pe tine și atât. Și cauți haine, care să îți ascundă tot ce urăști la tine. Și tu urăști multe. Dar se găsesc de toate. Push-up, high waist, chestii modelatore. Sprâncene desenate. Unghii și gene false. Orice chestie falsă, doar ca să fii ce tu nu ești. Dar hei, cum să-ți atragi altfel admirația, atenția, dragostea de care ai nevoie ca de aer. 

Doar că, ce să vezi, după ce le ai pe toate, sau, oricum, mare parte din ele, după ce ai făcut compromisuri și sacrificii, realizezi că tot te doare. Totul te doare. Și parcă și mai tare. 

Și mai greu te ridici din pat. Și mai tare razele soarelui, în loc sa-ți încălzească sufletul, te străpung cu cruzime. Simți ca totul te doare. Și ziua, și noaptea, și cerul, și verdele, și munte și marea. 

Și te uiți la copilul tău. Și nu are nicio vină. Nici n-a trăit suficient încât să poată avea una. E mic, frumos, inocent și cu zâmbetul pe toată fața. Și asta, în loc să te umple de bucurie, te doare și mai tare. Te sfîșie in două, te despică și te împrăștie de nici nu mai poți exista de durere.

Și zici gata, ia de te adună. Vino-ți în fire, ce naiba! Ești ditamai femeia. Lasă rahaturile astea, sunt baliverne! 

Și le iei pe rând, pe toate, de la cap. Chiar dacă îți juri că pe unele nu le mai repeți niciodată.

Și tragi de tine. Iar și iar. Căci nu poți să nu tragi. Că nu ai voie. Ca ți-e teamă să recunoști că nu mai poți. Că ți-e frică să sapi, să vezi unde sunt rănile, să le recunoști și să le pansezi. Că până și rănile astea au devenit un bullshit, lately. Toată lumea vorbește de ele. Toți avem, dă-le-n pisici. Nu ești tu cu nimic mai specială! 

Și, totusi, vine ziua în care chiar nu mai poți. Nimic. Nici măcar să te ridici din pat. Tot corpul tău are o greutate pe care nu o mai poți susține. Nu, nu sunt cele 60 de kile, nici cele 4 cu care te-ai îngrășat în pandemie, mâncând bulimic, de atâta anxietate. Nu, de fapt, e greutatea suferinței pe care nu o mai poți duce. Și, vrei, nu vrei, trebuie sa recunoști. Nu mai poți, trebuie să ceri ajutor, să găsești o altă direcție.