Mama nu m-a vrut femeie

Serios! Nu numai că mama nu a vrut niciodată să fie mamă de fată, aproape că și-a pierdut cunoștința când m-a născut și a văzut că sunt fată. Asta deși sarcina cu mine a fost cea mai ușoară din cele trei pe care le-a dus la final, aproape că m-am născut în ambulanță, fără cine știe ce travaliu.

După ce m-am născut aproape că nu se putea uita la mine, deși eram un copil pe care unde îl puneai acolo stătea. Singurul moment în care plângeam era atunci când eram udă. În rest, cică îmi căutam singură sânul, îl găseam și nu-mi mai trebuia nimic. Cel puțin așa îmi povestește mama. Care nu m-a vrut. Și mai ales nu m-a vrut femeie.

Vreme lungă am știut că mama nu m-a vrut. A fost ca un gând care m-a urmărit mereu. Și multă vreme nu l-am înțeles. De ce? Adică eu ce am?

Răspunsul a venit de la mama într-un final. ”Nu, mamă, nu te-am vrut. Nu am vrut fată. Femeile suferă. Suferă mereu, suferința lor nu se oprește niciodată. E greu. Femeile îndură prea multe greutăți. Toată povara e pe umerii lor. Mereu”

Hmmm… Aveam vreo 13 ani când mi-a spus asta. Mi-am zis ”eh, trebuie să fie vorba despre MC (menstruație în limbajul meu de puștoaică de pe atunci). Da, e nasol rău, ce să zic. Dureri insuportabile, neputință, silă… Și sarcina… da, nu-i deloc ușoară… În fine, e nașpa, dar tot nu înțeleg”.

Mai apoi am crescut, am văzut cum femeile sunt un soi de obiect sexual. Cum e vina lor că arată bine și-i incită pe bărbați (chit că nici nu clipesc) și cum e tot vina lor dacă nu arată bine, e nasol, n-au noroc săracele, n-o să le ia nici dracu’. Cum e vina lor dacă-s hărțuite, sigur au căutat-o cu lumânarea.

Mi-am dat seama la un moment dat chiar și că egalitatea dintre sexe mult trâmbițată nu e chiar egalitate și că e foarte multă presiune pe umerii femeilor. Ele mereu trebuie să dovedească altora ceva. Că sunt inteligente, că sunt bune profesionite, că-s gospodine, bune bucătărese, că-s bune amante (dar nu prea bune că apoi sunt ușoare), că-s mereu aranjate. Și deloc în ultimul rând că-s mame bune. Pentru toate astea există criterii cumva stabilitate dinainte, niște tipare în care ar cam trebui să te încadrezi din punctul de vedere al societății care judecă orice mic derapaj. Pe când bărbații sunt bărbați, cam asta e scuza pentru aproape orice.

Așadar, la un moment dat am cam realizat la ce se referea mama și am început să o înțeleg și să-mi dau seama că nu m-a vrut femeie ca să nu trec prin ce a trecut ea. Și ea, săraca, a îndurat mai multe decât îți poți imagina că poate îndura un om, fie el femeie sau bărbat.

Momentul în care am realizat toate astea a fost și momentul în care eu, la rândul meu, mi-am dorit să fiu mamă de băiat. Nu am conceput că voi fi mamă de fată până în momentul în care am rămas însărcinată. Dar, cumva, inexplicabil pentru mintea mea, din momentul în care am rămas însărcinată nu puteam să concep decât că voi avea o fată. Și fată am avut.

Și ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că mi-ar fi părut tare rău să nu fi fost femeie. Aș fi pierdut atât de multe lucruri. Nu aș fi simțit niciodată cum e să iubești cu toată ființa ta pe bărbatul cu care îți dorești un copil. Am convingerea că numai noi, femeile, putem iubi în felul ăsta. Sensibilitatea noastră ne face atât de vulnerabile în fața suferinței, dar putem iubi cu atâta tărie că mișcăm munții din loc.

Nici n-aș fi plâns de fericire pentru fericirea altora. Și nici n-aș fi plâns cu lacrimi de se împletesc în bărbie emoționată fiind de un banal desen animat. Nici n-aș fi știut ce înseamnă să râzi cu lacrimi și să lăcrimezi cu suspine din motive de-a dreptul ridicole,  din cauza hormonilor care dau năvală peste tine.

N-aș fi știut cum e să crească viața în tine, să bată în tine două inimi în acealși timp, să simți cum ființa ta e lăcaș pentru o altă ființă. Apoi cum din tine iese o viață, o mână de om, care scâncește și te caută cu mânuțele și cu privirea, chit că abia vede la câțiva centimetri. Cum în momentul în care ții la piept minunea de om căreia i-ai dat viață simți că lumea toată se oprește în loc doar pentru tine și omulețul care a crescut în tine, prin tine.

La fel de adevărat e că dacă n-aș fi fost femeie nici n-aș fi murit de grijă la fiecare lovitură a copilului, la fiecare lacrimă pe care o varsă, la fiecare grad de temperatură făcut în plus la răceli, la fiecare tuse, la fiecare muc, la fiecare urmă de tristețe de pe chipul copilului. Grija de mamă va fi veșnică, de multe ori argumentată, de cele mai multe ori probabil că nu. Dar grija unei femei pentru copilul ei este o altă trăstură definitorie.

N-aș fi simțit niciodată dragostea copilului meu așa cum o simt, pentru că oricât de mult și-ar iubi tatăl, dragostea pentru mamă este una aparte, în brațele mamei se topesc toate grijile și greutățile. Și sper ca brațele mele să-i fie refugiu mereu. Sper ca brațele mele de mamă, de femeie ce sunt, să fie mereu locul unde se va întoarce când îi va fi greu, indiferent cât de mare va fi ea și de bătrână eu.

Da, mama nu m-a vrut femeie. Dar ce bine că sunt!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *