Să te scuzi că ai emoții e ca și cum te-ai scuza că ești om

Îmi cer scuze, am emoții – am auzit asta la multe persoane. Dar cel mai des la mine. Pentru că eu mult timp am fost convinsă că a avea emoții, așa cum am eu, e semn de slăbiciune. E din cauză că e ceva în neregulă cu mine. Ceva ce necesită să fie reparat. Doar că eu niciodată nu reușeam să găsesc leacul miraculos.

Îmi amintesc că, la un moment dat, pentru că trebuia să pun două întrebări în fața unei camere și a mai multor oameni aflați în preajma mea, nu am dormit două zile. Iar când a venit clipa în care chiar trebuia să pun întrebările, le-am pus cu lacrimi în ochi. Nu pentru că era vreun subiect de plâns, ci pentru că atât de puternice erau emoțiile mele. Evident, am avut grijă să-mi cer scuze pentru asta.

Altădată, și asta a devenit istorie pentru mine și prietena mea de-o viață, eram în instanță. Adică da, la tribunal. Era prima dată când pășeam acolo, nu știam că procesul în care eu eram implicată se va desfășura cu public. Adică toată lumea auzea pe toată lumea cum își spală rufele. Chiar și lenjeria intimă. În momentul în care a trebuit să vorbesc, am crezut că voi rămâne fără aer. Mi-era atât de rușine, încât nici măcar să-mi cer scuze că am emoții nu am fost în stare. Și ce idiot și-ar fi cerut scuze în fața unui judecător pentru că are emoții? Nu se punea problema. Simțeam că leșin acolo. Asta până când m-am auzit spunând:

Și dumnealui, și DUMNEAEU

Nu, nu am scris greșit! Exact ce scrie am spus.

Mult timp l-am considerat cel mai penibil moment din viața mea. După un timp, chiar am reușit să mă amuz și eu pe seama acelui moment. Dar, dincolo de faptul că ulterior am râs mult amintindu-mi ce am putut spune, acel dumneaeu a rămas dovada clară a faptului că este ceva în neregulă cu mine. Că emoțiile mele sunt un fel de handicap. Acel ceva de care mereu mă voi împiedica.

De cele mai multe ori, mi-am cerut scuze. Dar au fost și foarte multe dăți când, de teama emoțiilor, am refuzat să vorbesc, să merg în anumite locuri publice, să întâlnesc anumiți oameni, să fiu parte din anumite proiecte. Doar că teama asta că emoțiile mele îmi sunt cel mai mare dușman și ideea că nu am ce să fac ca să scap de ele au ajuns, încet-încet, să mă ducă într-o zonă tare întunecată. O zonă în care am preferat să mă închid departe de orice interacțiune care nu era strict necesară.

A fost nevoie să cad jos de tot ca să îmi dau seama că nu știam mai nimic despre emoții. Auzisem de un milion de ori despre inteligența emoțională, eram sigură că știu ce e aia și că stau bine din punctul ăsta de vedere. Habar nu aveam că nu știu nimic.

Și, la fel ca mine, sunt o mulțime de oameni care își cer scuze pentru că au emoții. Bine, nu mă gândesc că a mai zis cineva dumneaeu într-un tribunal, în fața judecătorului și a niște zeci de oameni. Dar știu sigur că sunt oameni care cred că emoțiile sunt pozitive și negative. Și, mai ales, că acele emoții negative – precum frica, furia, tristețea, rușinea – trebuie alungate cât mai repede cu putință. Nu ni le permitem nouă și nu le permitem nici copiilor noștri. Ne spunem nouă și le spunem copiilor noștri că frica și rușinea sunt doar în mintea noastră, ele nu există cu adevărat. Ba chiar, ne enervăm când ei sunt furioși. Și apoi ne enervăm pe noi pentru că ne-am enervat. Un lung șir de a nu ne accepta emoțiile.

Eu asta am încercat să fac mai bine de 30 de ani. Am încercat să-mi controlez emoțiile rațional. Să îmi impun să nu le mai simt. Așa credeam că trebuie să fac. Nu am știut, prea mult timp, că așa ceva nu se poate. Cu siguranță nu fără repercusiuni.

Acum am 37 de ani și, dacă ar fi după mine, ar trebui să existe obligatoriu, la școală, ore în timpul cărora să se cultive inteligența emoțională, în care să fie antrenate emoțiile. Cel puțin la fel de multe ore precum cele de matematică. Eu personal de prea multă matematică nu am avut nevoie în viață (nu-i contest importanța), dar mi-aș fi dorit foarte mult să am educație în privința emoțiilor. Să știu ce aia o igienă emoțională.

Ne-ar ajuta să știm că emoțiile nu-s neapărat pozitive și negative, sunt emoții și atât. Fiecare cu rolul lor bine definit în existența noastră.

E firesc să simți că te sufoci de emoții, atât timp cât niciodată nu-ți permiți să stai să-ți asculți emoțiile, atât timp cât nu-ți permiți să le simți și vrei să fugi de ele. Nu stai să vezi atunci când ți-e frică, de ce ți-e frică și ce ascunde frica aia. Când ești furios, de ce ești furios. Când ți-e rușine, de ce ți-e rușine și ce e, de fapt, în spatele acelei rușini.

E greu. Știm să ne învinovățim pentru emoțiile noastre, știm că nu sunt bune. Că e ceva în neregulă cu noi. Ne punem etichete. Suntem prea fricoși. Sau poate prea rușinoși. Prea sensibili. Nu ne învață nimeni că nu avem cum să fim vinovați pentru ceea ce simțim. Că emoțiile nu-s defecte.

Știți de câte ori mi-am zis că-s bătută-n cap și că nu-s în stare de nimic, că eu nu am ce căuta să vorbesc în fața nimănui, pentru că asta nu e pentru mine? Câte zile și nopți din viața mea am pierdut doar reluând la nesfârșit imaginea a cât am putut fi de penibilă în momentele în care am greșit, tocmai pentru că aveam emoții? De câte ori m-am învinovățit că-s prea furioasă? Nici eu nu știu. Prea multe. Toată viața. Prea, prea, prea… Prea mult din toate astea îmi spuneau, de fapt, că eu toată-s prea puțin.

Dar emoțiile nu pot fi criticate. Nici de alții, dar mai ales nu de noi înșine. Frica noastră, furia noastră, rușinea noastră nu dispar doar pentru că ne spunem noi, în mod rațional, că ele trebuie să dispară. Nu așa merge. Nu cu luptă și sigur nu cu critică și învinovățire. Emoțiile nu pot fi liniștite decât emoțional. Emoțiile noastre se domolesc în intensitate atunci când noi ne acceptăm, învățăm să ne iubim așa cum suntem. Suntem oameni, cu emoții. De toate felurile.

Și nici să ne punem etichete nu ne ajută cu nimic. Faptul că am greșit nu mă face proastă. Faptul că mi-e rușine nu mă face rușinoasă. Faptul că mi-e frică nu mă face o fricoasă. Faptul că sunt furioasă, nu mă face vreo isterică.

Ne ajută să știm că suntem oameni și emoțiile sunt umane. Ne ajută să ne acceptăm și să ne iubim pe noi înșine. Ne ajută să nu ne criticăm, să fim blânzi cu noi. Ne ajută să vedem ce facem bine în ceea ce facem. Ne ajută să înțelegem că indiferent ce simțim nu e greșit și că, apoi, ce facem mai departe, e doar alegerea noastră.

Dar ca să ne putem accepta și iubi avem nevoie să învățăm să facem asta. Și, de cele mai multe ori, ne e greu să reușim singuri. Pentru asta există terapie, pentru asta există grupuri de suport și coaching unde putem afla că nu suntem singuri, că e uman să avem emoții. Dar există și multe cărți din care putem învăța ce e cu emoțiile noastre și cum să ne antrenăm emoțiile astea. Pe mine m-au ajutat foarte mult. Pe unele dintre ele le-aș face manual, dacă aș putea. Voi trece aici câteva dintre ele, voi reveni cu un articol ce curpinde o listă mai lungă cu cărțile care mie mi-au fost de ajutor în perioade grele.

  • Inteligența emoțională – Daniel Goleman – Mi se pare că e un fel de manual cu instrucțiuni de folosire a creierului, a emoțiilor noastre.
  • Dansul Furiei – Harriet Lerner- l-aș transforma în lectură obligatorie înainte de căsătorie (relație serioasă) 🙂
  • Dansul Fricii – Harriet Lerner- nu am cum să nu-l trec aici, blogul meu se cheamă Frici de mămici, așa că, dacă v-ați regăsit în unele dintre fricile mele, vă va prinde tare bine cartea asta. E un manual pentru cei ca mine care își pun singuri eticheta de fricoși.
  • Parenting – Cum să creștem copii inteligenți emoțional – John Gottman – pentru a înțelege că nici noi, nici copiii noștri nu suntem roboți și emoțiile, de toate felurile, sunt ceva firesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *