6 lucruri pe care te rog să nu i le spui copilului meu
Suntem diferiți, gândim diferit, ceea ce eu cred că este bun pentru copilul meu, ție poate ți se pare inacceptabil și invers. Tocmai de asta cred că ar fi foarte bine dacă am rezista tentației de a da sfaturi copiilor altora. Sunt convinsă că și pe voi vă irită anumite ”învățăminte” pe care copiii voștri le primesc de la străini, așa cum mă irită și mă întristează și pe mine, chiar dacă nu sunt exact aceleași.
Pot admite că felul în care îmi cresc eu copilul nu este cel mai bun, nu am pretenții de mamă perfectă, dar este cel mai bun pe care îl știu eu și îmi asum responsabilitatea pentru el. Dacă este cineva care chiar crede că fac o greșeală inacceptabilă în felul în care îmi educ și cresc eu copilul prefer să discute cu mine. În niciun caz să încerce să îmi educe copilul. Să admitem că persoana respectivă are dreptate și că eu chiar greșesc, pe mine trebuie să mă atenționeze pentru că eu sunt cea care greșește.
De ce scriu despre asta? Pentru că nu vreau ca în creierașul-burete de copil inocent să sădească cineva lucruri cu care eu nu sunt de acord, lucruri care produc confuzie (măcar și pentru simplu fapt că noi, părinții, spunem altceva), lucruri care poate chiar dor. Nu exclud total posibilitatea ca multe dintre aceste lucruri să fie spuse fără rea intenție, dar, chiar și așa, sincer, m-aș lipsi de buna intenție spusă în felul ăsta.
Scriu acum despre șase lucruri care m-au deranjat în ultima vreme, dar probabil sunt mai multe.
”Ești urât/ă când plângi”
M-a durut pur și simplu sufletul, dar m-am și enervat maxim, când o cucoană s-a trezit să-i spună Sophiei, în parc ”Ce urâtă ești când plângi”. Vă spun sincer că îmi venea să-i spun: ”Femeie, urâtă ești tu pentru că ești capabilă să-i spui așa ceva copilului meu. Sau oricărui copil!”. Și apoi aș fi sfătuit-o să-și pună și niște ochelari, să vadă mai bine, pentru că în fața ei se afla un copil minunat, care era supărat. Asta pentru că un alt copil îi stricase jucăria. A fost un accident, dar până i-am explicat eu cum e cu accidentul a fost și o repriză de lacrimi. Tot ce ne mai lipsea era cucoana cu pricina care să-i spună o astfel de inepție. I-am spus femeii că greșește, nu e deloc urâtă, e chiar o fetiță frumoasă. Tare, astfel încât să mă asigur că Sophie mă aude, nu concep să-i bage cineva o astfel de prostie în cap.
Poate persoanele care spun asta unui copil cred că fac un bine, nu contest. Dar asta pentru că pleacă de la un raționament extrem de greșit: nu e bine ca un copil să plângă, faci orice ca el să tacă. Ce să zic, mai bine nu!
Fetițele nu fac x lucru
De câteva zile, Sophie îmi tot spune că verdele este culoare pentru băieți, că băieții fac nu știu ce lucru, fetele fac altceva. De fiecare dată sunt șocată pentru că la noi în casă știu sigur 100% că nu a auzit niciodată așa ceva. Asta pentru că noi am încurajat-o și susținut-o să facă orice lucru îi place, indiferent că a implicat mașinuțe, scule, ciocane șamd. Are și păpuși, are și avioane, are și seturi de ceșcuțe, are și mașinuțe. Are și trusă de șuruburi, și chei etc. I-am oferit ocazia să-și aleagă ce-i place, nu i-am impus noi nimic pentru că este fetiță. Nu i-am cumpărat hăinuțe roz (decât rar și, da, are multe primite), are pantaloni albaștri și verzi, ba chiar îi place mult albastru (desigur, după galben, care este culoarea ei preferată). Nu înțeleg de ce trebuie cineva să impună limite și criterii de diferențiere de gen copilului meu, ”pentru că e fetiță”. Nu înțeleg de ce este nevoie să facem această diferențiere aberantă în mintea copiilor noștri atât de micuți.
Ești mică, nu poți să…
Tot apropos de limite, nu-mi place deloc când cineva se gândește să spună ”ești mică, nu poți să…”. Inevitabil, răspunsul Sophiei în cazul ăsta este ”ba sunt mai mare”. Și se supără. Câteodată într-un mod evident, altă dată se închide în ea pe moment și răbufnește mai târziu. Și chiar cred că are dreptate. De ce să îi spun eu sau altcineva că nu poate? De ce să nu o încurajez să încerce, să-și testeze limitele și să le depășească? Dacă ea poate și așa micuță cum e?
O superi pe mami/ îl superi pe tati
Mă feresc să îi atrag atenția copilului în public, prefer să îi explic separat, nu vreau să se simtă stânjenită față de prietenii ei atunci când îi țin eu morală. Este și ea un omuleț, are orgoliul ei și stima de sine îmi doresc să o țin la cote înalte. Dar da, îi mai țin și eu morală, și sunt totuși momente când se impune să-i atrag atenția atunci, imediat. Nu e cel mai plăcut lucru pentru mine, dar cu atât mai neplăcută este intervenția unor terțe persoane.
Intervenție de genul: ”vezi, o superi pe mami”.
Dumnezeule, de ce să simți nevoia să spui asta? Adică de ce să-i bagi tu în cap copilului meu un soi de sentiment de vinovăție combinat cu un moment stânjenitor în public și, culmea, cumva în numele meu!? Că doar nah, eu sunt aia care se supără. Vrând, nevrând.
Nu e voie să…
Cum spuneam, pot să accept că nu ești de acord cu felul în care eu îmi cresc copilul. Dar dacă eu îi dau voie să se dea tare în leagăn chiar dacă e mică (de exemplu), nu înțeleg de ce să-i spui tu că nu e voie. Dacă eu îi dau voie să umble desculță, cum să stabilești tu că nu e voie? Lista poate continua. Repet asta, mi se pare important. Dacă este cineva care crede că eu greșesc dându-i voie, să-mi atragă mie atenția, se presupune că suntem adulți, putem discuta argumentat. Dar dacă eu îi spun copilului că este voie și tu îi spui că nu, tot ce reușești să faci este să produci confuzie și frustrare și o serie de sentimente negative pe care eu nu mi le doresc în preajma copilului meu.
E rușine să…/ Râd copiii de tine
Pe tema asta am scris un articol întreg aici- Îmi doresc să cresc un copil NErușinat. Nu voi relua tot, am explicat acolo de ce nu sunt de acord cu a-i spune unui copil ”e rușine să”. Vreau doar să subliniez că eu vreau să cresc un copil cu încredere în el, cu stimă de sine, nu un copil căruia să-i fie rușine și care să se conducă după gîndul că ”râd X și Y”. Nu consider că rușinea și respectul sunt același lucru, poți fi un om respectuos, fără a-ți fi rușine.
Pe lângă aceste 6 lucruri care m-au tot deranjat, mă întristează foarte tare etichetele puse copiilor: ”ești obraznic”, ”ești neascultător”, ”ești rău”, ”ești prost”, ”ești …”, punctele se pot completa în multe feluri. Mă dor aceste etichete pentru că ele se întipăresc în căpșorul copiilor noștri și riscăm să se perceapă ei pe ei înșiși așa cum îi etichetăm noi. Sincer vă spun, nu cred că asta ne dorim.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Excelent, sunt in total acord! M-am regasit in nenumarate randuri….
Mi se pare cel putin lipsa de bun simt sa te bagi in seama pe tema educatiei unui copil strain…culmea…nu cu adultul (cum spui si tu) ci direct cu copilul care nu este al tau!
Eu m-am mai lovit de diverse apelative cu rolul de „alint” sau spuse „de drag”. Atunci am constatat ca sunt foarte multi adulti care pur si simplu nu stiu sa alinte, nu au in vocabular cuvinte de alint. Astfel ca, in loc de „dragalas”, „dulce”, „puisor”, „frumoasa/ frumos”, „desteapta/ destept”, etc ii auzi spunand copiilor „uratule”, „grasule”, „tolomacule”, etc
Ma deranjeaza enorm si ma intristeaza efectul asupra copilului (chiar daca nu e al meu) cand aud astfel de „dragalasenii” spuse de un „binevoitor”. Din pacate, uneori acestea devin chiar porecle.
Pentru ca apoi sa ne miram ca avem adolescenti marcati, care se cred grasi, urati si prosti! Si nu e vina lor….
Daaa, de formele astea de ”alint” menite parca sa produca pe viata complexe nici nu mai vorbesc. Asta poate pentru ca si acum ai mei veri imi spun in continuare ”graso” 😀
De aceea a ieșit tineretul așa de deștept și de educat pentru ca au primit o astfel de educație. Vai de ei, ce o sa iasă din copiii lor. Niște obraznici și prost educați. Dar tocmai acești părinți or sa fie primii beneficiari ai unei astfel de educații. Și de ce suntem cei din jurul unor astfel de persoane obligați sa suportam răsfățul și proasta educație a copiilor lor? Sa meargă cu ei în pădure și sa facă acolo ce vor. Dacă se poate mamele cu țigările în gura sa facă un club, iar copiii sa urle cât îi ține gura.
Baba Cloanța, dear, îți spun sincer ca nu ți-am înțeles punctul de vedere. Nu stiu nici la ce tineret te referi exact, pentru ca generația mea cam așa a fost crescuta, cu fraze de genul, nici la ce copii răsfățați. Ca sa nu mai zic ca răsfățați e un termen relativ, nu îmi dau seama daca sensul folosit de tine este sau nu unul peiorativ
Generalizați. E ca și cum aș spune că toți adulții au încă gândirea de pe vremea lui Ceausescu. Și nu e adevărat. Unde e răsfățul? Da,poate că lui X îi cumpără părinții ultimul model de … (alegeți ce obiect doriți ), dar ar putea la fel de bine ca acei părinți să și vină să spună după : Îți cumpăr … și tu faci sau nu faci… . Cunosc destule cazuri.
Minunat articol, multumesc ca ti-ai impartasit cu noi gandurile 🙂
Ai dreptate intr-un fel dar, copilul are nevoie sa vada si altceva. Nu ma deranjează in mod deosebit atata timp cat stiu sa vorbesc cu cea mica si sa ii explic. Prefer sa fiu in zona acum si sa vada ca sunt păreri diferite iar ea e cea care decide de cine tine cont. Mereu i-am vorbit deschis cand s-au mai întâmplat situatii din acestea si am observat ca in acest fel capata încredere in fortele proprii. Părere mea este ca nu putem tine copii intr-un glob si sa-i ferim de tot ce este negativ. Este mai bine sa fim alături de ei cu explicatii si îndrumări cand se poate. De gresit gresim cu totii si încerc sa nu -i judec prea dur pe cei care mai fac comentarii care mie mi se par nepotrivite. Cred ca invata mult mai mult din reactia noastră decât din vorbele unui străin.
Copii din ziua de azi sunt mult mai deștepți, mai curioși decât am fost eu la vârsta lor. Trebuie sa îți adaptezi în permanenta metodele de parenting, trebuie sa fii sincer cu copilul nu sa îl păcălești sau sa îl minți. Fetita mea când greșește sau jignește a învățat ca trebuie sa își ceara scuze pentru ca prin ceea ce a făcut a rănit o persoana, și asta na învățat pentru ca iam făcut observație sau am certato a învățat prin puterea exemplului. Dacă eu am ranito sau am jignito mia spus și miam cerut scuze. Nici noi oameni mari nu avem stare câteodată suntem agitati nervoși sau frustrați asa ca ce pretenții putem avea de la copii de 4 sau 5 anișori. Copilu trebuie sa știe ca e normal sa se simtă asa toată lumea se simte uneori asa și foarte important e sa spună ma simt jignita pentru ca…sa comunice cu mami ca mami sa încerce sa îl ajute. Dacă ne criticam în permanenta copii ei se vor închide în ei și nu vor mai comunica cu noi, și dacă nu o fac acum nor sa o facă nici la adolescenta când 3ste perioada critica.apropo de oameni binevoitoti care fac observații copiilor starini, eu iam explicat fetei mele ca uneori oameni din dorința de a face un bine se apuca sa își spună pararea dar asta nu înseamnă că orce sfat e bun și ca ar trebui sa se gândească ea dacă e bun sau nu, iar dacă nu se descurca poate veni oricând la mami și vom sta de vorba.