Blestem și binecuvântare

De ceva vreme, de când au început să ne lovească tragediile parcă neîncetat, îmi vine tot mai des în minte o vorbă a bunicii mele în momentul în care mă uit la copila mea mică și inocentă, frumoasă și atât de sinceră și pură. Am momente când mă uit la ea și parcă mă doare tot mai tare tot ce se întâmplă în lumea asta.

”Fir-ai tu să fii bătrână!”- îmi zicea bunica mea, care m-a crescut până la vârsta de șapte ani cu multă dragoste și care acum se apropie de vârsta de 90 de ani.  Acesta era modul ei de a reacționa când o supăram. Că doar eram copil și eram tare neastâmpărată.

Pe vremea aia, copil fiind, ”fir-ai tu să fii bătrână” mi se părea un soi de blestem. Adică de ce să fiu bătrână? Inevitabil, în mintea mea de copil, asociam bătrânețea cu moartea. De exemplu, în momentul în care îmi spunea cineva că bunica mea e bătrână plângeam în hohote, pentru că asta însemna cumva că timpul pe care îl mai aveam alături de cea mai iubită persoană din viața mea se scurtează. Slavă Domnului, bunica mea a devenit și străbunică.

Deci ”fir-ai tu să fii bătrână” era cel mai rău lucru pe care mi-l putea spune, un adevărat blestem, mai ales că îmi spunea asta când o supăram.

Acum, ținându-mi copila de doi ani jumate în brațe și gândidu-mă neîncetat la lumea asta nebună în care mi-am născut copilul -o lume plină de teroare în care copiii mor arși la concerte, în care oamenii sunt uciși pe stradă sau la restaurant, în care părinții merg cu copiii pe faleză și sunt călcați de camioane, în care suferința părinților care își pierd copiii a devenit și suferința mea și în care am ajuns să mă gândesc cum o să-mi las copila să iasă din casă fără să înnebunesc de grijă- vorbele bunicii mele nu-mi mai par deloc un blestem, ba dimpotrivă. Acum bătrânețea o asociez clar cu viața. Cu viața trăită. Cu faptul că ai trecut, poate mai ușor, poate mai greu peste greutăți și le-ai doborât tu pe ele, nu ele pe tine.

Îmi zicea o prietenă că suferința mamelor din ziua de azi, oricât de tare am resimți-o noi acum, e de fapt suferința mamelor dintotdeauna. Și are dreptate. În vremea ciumei, în vremea războaielor și în toate vremurile grele din istorie, mamele au fost cu siguranță cele care au suferit cel mai mult. Nu-mi pot imagina pe lumea asta durere mai mare decât aceea de a-ți pierde copilul. Și chiar dacă înainte să am copil eram mai ignorantă și nu arătam atâta empatie  față de suferința mamelor din lumea întreagă, mamelor din zonele de război și foamete, acum, după ce am devenit mamă durerea lor îmi sfâșie și mie inima.

Mă uit la Mogâldeața mea care este atât de mică și frumoasă, atât de pură, de inocentă, plină de viață și veselă și asta i-aș dori din toată inima- ”fir-ai tu să fii bătrână!” I-aș dori să ajungă să fie bătrână, să treacă prin viața asta nebună, prin lumea asta nebună, cu bine. I-aș dori să treacă cu bine peste toate greutățile, să fie sănătoasă și să se poată bucura de bătrânețe. Să ajungă la vârsta la care era însăși să le poată spune aceste cuvintele nepoților ei- ”Fir-ați voi să fiți bătrâni!”

Aceste cuvinte care mi se păreau un blestem în copilărie acum mi se par o binecuvântare. Să ajungi să fii bătrână mi se pare o urare care înseamnă mai degrabă ”să treci cu bine prin viață, să ajungi să te bucuri de bătrânețe!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *