Când vorbim ca și cum copiii noștri ar fi surzi

Nu doar că vorbim de ca și cum copiii noștri ar fi surzi, dar, de multe ori, ne și comportăm de parcă ei ar fi orbi.

Îmi amintesc clar din copilăria mea momentele în care ai mei vorbeau între ei, sau cu alte persoane, despre mine ca și cum eu ori nu eram acolo, ori aș fi fost surdă. Ba mai mult, mai făceau și tot soiul de gesturi, din mâini, din priviri, arătând spre mine, de ca și cum eu nu vedeam.

Și, la un moment dat, deși știu clar cât de supărată uneori din cauza asta, m-am surprins și pe mine făcând asta cu fetița mea. Adică să vorbesc despre ea ca și cum ea nu ar fi fost acolo și nu m-ar fi auzit.

Discuțiile de genul ăsta, în care ignorăm faptul că lângă noi sau în imediata apropiere se află copilul, pot fi dintre cele mai diverse. Pot fi laude la adresa copilului, pot fi critici, pot fi discuții despre fricile lui, despre problemele lui, despre lucruri stânjenitoare pentru el. Dar noi, pentru simplu motiv că micuțul se uită în altă parte sau se joacă în acel moment, avem impresia că putem vorbi fără ca el să fie conștient de ceea ce spunem.

Ei bine, desigur, el aude tot. Și nu doar că aude, dar înmagazinează foarte bine ceea ce aude. Mai bine chiar decât atunci când îi spunem ceva în față, adresându-ne lui în mod direct.

Să zicem că, poate nu e o tragedie, dacă îi spunem persoanei cu care discutăm că e un copil inteligent care se descurcă foarte bine cu x și y lucru. Poate nu e rău nici să spunem că uite, ce mare s-a făcut, mai ieri era un ghemotoc de om. Deși, de multe ori, chiar și așa se simt stânjeniți.  Dar în momentul în care discuția noastră este de fapt o critică la adresa copilului – e un obraznic, nu mă mai înțeleg cu el, nu mai știu ce să mă mai fac cu el, îmi mănâncă nervii – se transformă într-o adevărată tragedie pentru copil. El va conștientiza în acel moment că părintele lui nu doar că nu este mândru de el, nu doar că are o părere proastă despre el, dar le-o spune și altora. Și ceilalți vor crede despre el că nu este un copil bun. Stima de sine a copilui, încrederea în el și în forțele lui cred că au de suferit. Chiar mai mult decât atunci când i-am spune noi direct copilului – nu mă mai înțeleg cu tine.

La fel și în cazul în care vorbim despre temerile lui, despre problemele lui. Să spunem – plânge în fiecare dimineață când îl duc la grădiniță, nu-i place deloc, educatoarea e severă, copiii sunt răi cu el, etc- eu cred că nu facem altceva decât să accentuăm toate temerile, problemele și frustrările copilului. La fel și cu – îi e frică de câini sau nu pune gura pe nicio legumă, nu-i plac deloc. Și putem să lungim lista asta foarte, foarte mult.

Dacă nu cumva o facem intenționat și avem un dialog condus cu mare atenție și bine studiat, exact cu scopul de a-l vindeca pe copil de vreo frică, eu cred că să discutăm despre copii ca și cum ei nu ar fi acolo e o mare greșeală. Și efectele cred că le vedem pe termen scurt, mediu și lung.

Și, să nu uit de discuțiile despre alte persoane. Cum e cea cu soțul despre educatoare. Sau despre vreun coleg de-al copilului. Sau cu mama despre soț. Sau cu mama despre soacră. Sau mai spuneți voi. Toate aceste discuții ajung la copil, fie că suntem conștienți sau nu.

Indiferent cât de micuți sunt copiii noștri ei înțeleg ce spunem. Chiar și atunci când sunt foarte mici și nu dețin noțiuni clare, memoria lor tot funcționează. Și nu oricum, ci fix ca un burete care adună tot.

Și eu încă mă mai surprind făcând greșeala asta. Și mi-e tare ciudă. Din fericire, la noi în casă, soțul meu este mult mai atent la acest lucru. Aș putea spune că el e creierul la noi în casă, eu sunt mai degrabă inima. Dar, oricum, fie că suntem mai raționali sau mai sentimentali, cred că trebuie să avem un control atunci când vorbim în prezența copiilor. Șansele să vorbim despre un adult ca și cum el n-ar fi acolo, să spunem verzi și uscate despre el, deși el e în aceeași cameră cu noi, sunt foarte mici, dacă nu 0. Dar cu copiii facem asta. De parcă ei ar fi surzi.

E bine să ne amintim mereu un fapt. Copiii sunt oameni mai mici, dar mult mai atenți, mult mai receptivi, mult mai influențabili. Ei pun suflet în tot și totul la suflet.

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *