Ce le luăm copiilor noștri atunci când le dăm tot

Noi, părinții de azi, în special mamele, vrem să le oferim copiilor noștri totul. Și puțin peste. Vrem să le oferim ce nu am avut noi, fie că e vorba de jucării, haine, cursuri de dans, balet, tenis sau vioară, grădinițe și școli mai bune, fie că e vorba de multă atenție, afecțiune, timp. Vrem să nu ducă lipsă de nimic, să nu cunoască grijile, supărările, să fie feriți de orice i-ar putea întrista sau frustra.

Și mi se pare perfect normal să ne dorim toate astea pentru ei și chiar mai mult. Sunt copiii noștri pe care i-am dorit, pe care îi iubim cu toată ființa noastră, așa cum nu credeam că putem iubi pe cineva. Sunt lumina ochilor noștri și au devenit sensul și scopul nostru în viață. E firesc să vrem pentru ei tot ce e mai bun și e firesc să ne dorim să-i ocrotim de orice le-ar răpi zâmbetul acela care ne luminează nouă viețile.

Mie una, mărturisesc sincer, numai gândul că ar putea suferi îmi frânge inima. Iar când știu că un lucru anume o face fericită mă dau peste cap și de cinci ori dacă e nevoie să fac acel lucru. Am remușcări de neimaginat atunci când greșesc față de copilul meu, mi-aș dori să fiu o mamă perfectă. Normal că nu sunt. Și, de multe ori, chiar mă gândesc că sunt mult prea departe de a fi perfectă și că ar trebui să mă străduiesc mai mult.

Cert este că fac câteodată eforturi incredibile ca totul să fie așa cum trebuie. Sau cel puțin așa cum cred eu că trebuie și cum cred eu că e mai bine. De foarte multe ori uit de mine și de multe alte lucruri din dorința de a-i fi cât mai bine copilului.

Astăzi, vorbind despre jucării și cadouri cu o colegă, care îmi spunea că îi cumpără mereu o mulțime de lucruri copilului ei, tocmai pentru că ei i-au lipsit, am am avut un soi de revelație.

Și mie mi-au lipsit foarte multe lucruri și am tendința asta de a-mi ține copilul departe de lipsuri, pentru că știu cum e. De multe ori, ca și colega mea, sar calul. Îi cumpăr și aia, și pe cealaltă. Am grijă tot timpul să aibă tot ce are nevoie, să nu o supăr, să nu fie frustrată.

Dar, analizând mai bine, am realizat că, pe mine, tocmai frustrările astea provenite din lipsuri m-au transformat în omul care am fost mai târziu, în omul care sunt azi. Omul care știe că trebuie să muncească mult ca să obțină ceva, omul care prețuiește  (și) lucrurile mărunte. Faptul că am știut ce sunt alea griji, că am cunoscut și supărările și tristețile, m-a făcut să prețuiesc normalitatea, momentele de bine, de liniște. Am găsit fericirea în lucruri mici și fac asta din ce în ce mai des. Căci, până la urmă, fericirea e la îndemâna noastră zi de zi. Asta dacă nu o transformăm în ceva aproape imposibil de obținut din cauza aștepătrilor noastre mult prea mari.

Noi facem tot posibilul să ne ferim copilul de tot ceea ce înseamnă viață practic. Căci da, ne place sau nu, viața are multe părți mai puțin frumoase, ca să nu le spun urâte. Viața e cu bune, dar și cu rele. Așa este ea. Și atunci mă întreb, fără să am răspunsuri însă. Facem bine oare? Viața asta pe care le-o oferim noi acum copiilor noștri făcând eforturi supraomenești nu e cumva o minciună? Nu le arătăm acum o viață care mai târziu va deveni o utopie? Nu le sădim oare sămânța nefericirii de mai târziu tocmai prin faptul că facem orice, oricând, oricum pentru a fi fericiți așa cum noi n-am fost?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *