Critica vine din inimă, lauda doar din gură

Poate generalizez un pic în titlu, în sensul că lauda nu e chiar întotdeauna superficială, sunt și momente în care chiar suntem încântați. Doar că mai puține.

Când spun că vine din inimă critica, nu mă refer la faptul că avem niște inimi negre. Ar fi imposibil pentru noi ca părinți în raport cu copiii noștri. Nu, inima de părinte mi-e clar că e plină de dragoste pentru copil. Mi se pare asta ca o definiție a cuvântului părinte. Eu nu pot concepe altfel.

Dar, ceea ce vreau să spun este că atunci când îi atragem atenția copilui, când îi spunem ce greșește, când ridicăm tonul pentru că a greșit o facem din toată inima. Nu cu răutate, dar o spunem pe bune, o simțim, nu suntem superficiali, nu ne prefacem că ne-a deranjat, chiar ne-a deranjat/supărat lucrul pe care copilul l-a făcut. Atunci când criticăm suntem autentici.

”Uită-te și tu ce ai făcut!; Te-am rugat să nu mai faci asta!; De ce nu înțelegi?; Nu e bine așa, ți-am arătat de o sută de ori!; Deloc nu mă asculți!”- sunt doar câteva dintre formele prin care le atragem atenția. Știu sigur, sigur că, din păcate, sunt și forme mai dure precum, dar unele dintre ele mi se par atât de dureroase încât parcă aș vrea să nici nu le scriu aici.

Cert este că atunci când îi criticăm pe copii, atunci când le atragem atenția vorbim serios, cu convingere, intenția este evidentă, copilul vede și simte că este criticat.

Lauda e doar pe gură

Când vine vorba să exprimăm sentimente pozitive însă, să ne exprimăm admirația pentru ceea ce fac și ce sunt copiii noștri, să le lăudăm reușitele nu o mai spunem nici pe departe cu la fel de mult patos. O spunem deci mai degrabă cu gura decât cu inima. Ne lipsește autenticitatea și convingerea.

Eu  însămi m-am surprins de mai multe ori spunând un ” bravo, da foarte bine” mai degrabă superficial decât convingător. Adică poate e firesc să nu ne se pară nouă mare lucru reușitele lor mici, dar pentru ei chiar sunt. Ori faptul că noi nu o spunem din inimă se vede, se simte. Copiii noștri au această capacitate incredibilă de a-și citi părinții dincolo de ce fac și ce spun. Omuleții ăștia sunt ca niște mici cititoare de inimi și de gânduri. În fața lor prefăcătoria, vorbele pe care nici noi nu le credem cu adevărat, pe care nu le spunem cu toată convingerea, nu țin. Au acest detector care le țiuie lor undeva când detectează vreo urmă de superficialitate la părinte.  Același detector care se declanșează și când agitația mamei se transmite cumva la copil.  Un copil este mai degrabă atent și receptiv la mesajele subliminale, la limbajul nonverbal decât la cel verbal. Pe ei nu-i păcălim.

Când mi-a picat sufletul 

M-am gândit să scriu despre asta într-o zi în care i-am atras atenția de mai multe ori Sophiei, pe diverse teme și, la un moment dat, mi-a zis: ”Mami, dar noi suntem prietene și când nu-ți place ce fac, nu?”

Mi-a cam picat sufletul, am realizat că îi tot atrăgeam atenția cu ce nu îmi place și nu-i spuneam deloc ce e bun în ce face ea. Chiar și atunci când ea îmi cerea confirmarea de care avea nevoie și mă întreba – ”mami, îți place ce am făcut?”- eu răspundeam fix superficial, schițând un zâmbet: da, mami, bravo!

Ei bine, copilul a simțit. Și ce i-am transmis n-a fost deloc bun. I-am transmis cu toată convingerea că sunt multe lucruri rele pe care le face, însă complet lipsit de convingere că sunt mândră de lucrurile bune.

Critica ne vine natural, o spunem din inimă. Dar ca să ne iasă și laudele din inimă trebuie să mai muncim un pic la asta. Trebuie să conștientizăm efortul lor și să nu spunem un amărât de bravo, foarte bine, ci să ne exprimăm admirația sinceră fix față de lucrul pe care l-a făcut: ”Mă bucur foarte mult că ai reușit să-ți închei singură fermoarul. Știam eu că vei putea”. Natural, cum ne vine, dar conștienți că acolo este un succes.

Știu, nu-i mare lucru un amărât de fermoar. Dar pentru ei este. Și poate chiar au muncit să închidă pentru prima dată, poate și pentru a doua acel amărât de fermoar. Sau nasture. Sau orice altceva. Și noi ar trebui să fim conștienți, să le apreciem reușitele atunci când ele sunt reale. Din inimă, nu doar din gură 🙂

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂