Cum le spunem copiilor că-i iubim, fără cuvinte
Fapte, nu vorbe. Cam asta cerem și noi, adulții, atunci când ni se vorbește despre dragoste, despre respect, despre prețuire. Degeaba îmi spui că mă iubești în cuvinte dacă faptele tale arată pe dos. Păi poți să-mi zici de o mie de ori că mă iubești, dacă te comporți ca și cum nu ți-ar păsa de mine și de nevoile mele. Ori lucrul ăsta este valabil și în cazul copiilor noștri. Chiar dacă mai uităm din când în când, copiii noștri sunt și ei oameni.
Și dacă sunt și ei oameni, au și ei nevoi. Și-or fi mici, dar nevoile lor nu sunt direct proporționale nici cu vârsta, nici cu înălțimea lor, ba dimpotrivă aș spune.
Probabil că noi toți am auzit de limbajul iubirii care poate fi atât de diferit de la un om la altul. Adică pentru mine, de exemplu, să-mi arăți că mă iubești înseamnă timp de calitate petrecut împreună, atenție și mângâieri. Asta am eu nevoie cel mai tare și mai tare de la jumătatea mea ca să mă simt iubită. Limbajul omului meu este, pe de altă parte, spațiul, libertatea. Și da, suntem două extreme cu nevoi complet diferite, dar am învățat să ni le respectăm. Sunt persoane pentru care recunoașterea, aprecierea și laudele sunt de departe cele mai importante pentru a se simți iubite, ăsta este limbajul lor. Mă rog, ideea e că limbajul iubirii este felul în care-i poți arăta dragostea ta celuilalt, astfel încât să și ajungă la el, să simtă și el că e iubit, știm asta deja.
Limbajul iubirii la copii
Nu am studii de specialitate, niciun master în parenting. Am însă aproape 4 ani de mămicie, pe deoparte mi se par mulți, pe de alta foarte puțini, oricum insuficienți. Dar în ăștia patru ani de mămicie am aflat că unul dintre cele mai importante limbaje ale iubirii în cazul unui copil, dacă nu cumva cel mai important, este jocul. Nu râdeți, n-o luați ca pe o glumă, deși probabil că vă vine.
Eu cred că jucându-ne cu ei, după regulile lor, este felul în care le putem arăta cât îi iubim, fără cuvinte.
Știu că n-avem timp mai deloc și că numai de joacă nu ne arde nouă la sfârșitul unei zile în care ajungem acasă frânți și mai avem și npșpe lucruri de făcut. Dar și câteva minute măcar, 15-20, câte om putea, contează. Minute în care să lăm telefonul din mână, să alungăm gândurile și problemele, minute în care să-i spunem copilului nostru cât de mult îl iubim. Fără cuvinte. Cu fapte, nu cu vorbe.
Eu am observat, aproape fără excepție, că după fiecare repriză de joacă sau de hârjoneală, de luat în brațe și făcut avionul, de ciugulit burtica, de jucat ascunselea prin casă, de făcut maglavaisuri pe la bucătărie, de împopoțonat păpuși sau pe noi, copilul meu se schimbă. În bine. E mai cooperant, mă înțelege când vorbesc cu el, mă ia în brațe și îmi povestește despre viața din care eu lipsesc, adică aia de peste zi, când eu sunt la muncă.
Și știți ceva? Și eu mă simt mai bine. Preț de câteva minute nu m-am mai gândit la câte-n lună și-n stele, am râs și m-am jucat.
Eliberarea de frustrări
Apoi, nu mai zic că ăștia mici (ca și mulți dintre ăștia mari de altfel) nu știu să se așeze la masa de discuții, să îți povestească problemele lor. Copiii îți vor arăta și îți vor dezvălui necazurile lor așa cum știu ei. Prin joc. Chiar și printr-unul nebunesc de-a dreptul.
Chiar și acele jocuri, care pentru noi nu au nicio noimă, pentru copii au o mare importanță. De exemplu, un copil care o roagă pe mamă să se joace de-a ”spune nu” sau cine mai știe cum ar putea să numească jocul ăsta. Joc în care copilul îi cere mamei ca la fiecare întrebare pe care el o pune, la fiecare cerință să răspundă cu nu. Indiferent ce ar întreba sau ce ar cere. Și apoi el se supără. De ce pe lumea asta ar face așa ceva? Nu-i așa că pare o prostie fără niciun sens măcar?
Ei bine, ar face asta, pentru că refuzul repetat al mamei (sau al tatălui, bunicii, educatoarei) în mai multe ocazii, pe el chiar l-a deranjat și vrea să vadă cum reacționează mama fiind și ea pusă, la rândul ei, în aceeași situație. Practic copilul face terapie prin joc, vrea să-și vindece frustrarea și să știe ce are de făcut pe viitor. Vrea să învețe de la mamă cum să procedeze. Doar că dacă noi îi înăbușim jocul ăsta, că nah, e o prostie fără margini, cred că nu facem altceva decât să sporim frustrarea.
Am mai spus asta, dar tot o mai spun o dată: copilăria este despre joc, iar jocul este cel care contribuie atât la dezvoltarea emoțională cât și la cea fizică. Jocul copiilor noștri cred eu că trebuie să fie prioritatea noastră.
Și încă vreo două lucruri
Da, nu vreau să mă mai lungesc mult, mereu am tendința să fac asta. Dar aș mai sublinia vreo două lucruri, unele importante zic eu. Unele prin care le arătăm copiilor noștri că-i iubim: empatia și respectul. Cred că de astea două lucruri are nevoie orice om, iar copiii noștri nu fac excepție. De-asta aș grava în marea carte a parentingului bun o regulă la care eu țin foarte mult: Ce ție nu-ți place copilului nu-i face.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂