Cum am scăpat de suzetă fără lacrimi

Neîncetat, de fiecare dată când mi s-a atras atenția că am copil mare care încă molfăie suzeta, m-am uitat chiorâș. Fără excepție, tuturor le-am zis că eu nu stresez copilul pentru că am convingerea că va renunța singură singurică și la suzetă și la scutec, n-o să ne prindă majoratul nici cu una nici cu cealaltă. Deci nu am pus vreo presiune.

(O paranteză – nu dezbat aici dacă e bine sau nu să-i dai copilului suzetă, e relativ, sunt cazuri și cazuri. De multe ori suptul degetului e mai rău decât suzeta. Da, e perfect dacă reușim să nu sugă nici deget, nici suzetă, asta e varianta cea mai bună, pe care ne-o dorim cu toții, dar din varii motive noi am avut suzetă)

E adevărat că de pe la 2 ani m-am gândit că ar fi bine să scăpăm de suză și de pampers, am discutat cu Sophie, i-am explicat de ce ar fi bine să renunțăm la ele. Nu cu ”e rușine să… pentru că ești fetiță mare”, nici cu ”râd copiii de tine”, ci i-am spus adevăratele motive. În cazul suzetei i-am spus că îi va strica dinții, ceea ce este perfect adevărat, că asta era grija mea, niciuna alta.

I-am explicat deci  în nenumărate rânduri că suzeta nu mai este bună, că îi va strica dantura, că nu îi va plăcea mai târziu asta. Că nu are nevoie de suzetă. Am vorbit luni de zile despre suzeta și despre faptul că ar trebui să renunțăm la ea. Fără vreun soi de presiune, pur și simplu îi repetam niște lucruri, convinsă fiind că va ajunge ea singurică la concluzia că nu îi mai trebuie suzeta. De fiecare dată la noi discuțiile sincere au funcționat. Nu voiam deloc să o văd plângând după suză, nu voiam să simtă că îi răpesc ceva.

Variantele care mi-au fost sugerate, adică să-i pun chestii picante sau amare pe suzetă mie una nu mi-au plăcut deloc, nici nu le-am luat în calcul. Nici minciuna, sau mai frumos numită – păcăleala, nu mi-au surâs sub nicio formă, nu am mințit-o niciodată. Nici măcar despre Moș Crăciun.

Am sperat aproape un an de zile să renunțe din proprie inițiativă și într-o bună zi să fie de acord cu propunerile mele, adică ori să o aruncăm la gunoi să o ia gunoierii, ori să o dăm unui bebe mic, ori să facem nu știu ce nebunio-jucărie din ea după tutoriale de pe Youtube,  nici nu mai știu ce propuneri i-am făcut. Multe dintre ele le știam de la prietene, iar la ele funcționaseră.

Ei bine nu și nu. Mi-am dat seama că nu are sub nicio formă de gând să renunțe la ea, orice propunere i-aș fi făcut eu. Era suza ei, obiectul ei de refugiu, obiectul care o liniștea, obiectul față de care se atașase deja de ani de zile.

Ce reprezintă suzeta pentru copil

Mă durea faptul că are atât de mare nevoie de suză, pentru mine asta însemna că nu reușesc eu să fiu refugiu și sursă de liniște și siguranță suficiente pentru ea. Pentru că asta reprezintă pentru ei suzeta de la o anumită vârstă încolo – metodă de liniștire, refugiu în cazuri în care simt nevoia de refugiu, siguranță – nu mai este vorba despre simpla nevoie de a suge, așa cum este când sunt bebeluși.

Momentul în care am zis TREBUIE

Într-o bună zi, cu vreo săptămână și ceva înainte să împlinească trei ani (da, atât a avut suzeta, păstrați pietrele pentru puțin mai încolo), am mers la doctor din cauza unei răceli. Și la un control amănunțit, doctorița a observat că dantura este deja deformată. Doar aveam aproape 3 ani de suză. Văzusem și eu asta cu vreo două săptămâni în urmă, din întâmplare, într-o poză în care Sophie era cu toată dantura la vedere.

Știu că deși dantura este de lapte acum, eventualele defecte, carii și deformări se răsfrâng și mai târziu, la dantura definitivă. Nu că eu nu mi-aș fi iubit copilul oricum ar fi fost, dar chiar am considerat că este o prostie. Că va suferi ea dacă va avea dantura urâtă mai târziu, pentru că eu nu am avut tăria să o determin să renunțe la suzetă. Așadar, acela a fost momentul în care am zis GATA! Da, probabil trebuia mai devreme, dar mereu am considerat că nu e cazul să stresez copilul cu asta.

Mărturisesc că nu sunt deloc mândră de metoda la care am recurs într-un final. Ba dimpotrivă, m-a mustrat conștiința. A fost prima dată când mi-am mințit copilul, am făcut-o cu inima strânsă pentru că îmi zisesem că nu voi face asta niciodată. Sper din toată inima să nu mai fac asta vreodată, nu m-am simțit deloc bine și în continuare nu mă simt. Nu pot să pretind sinceritate de la copil, dacă eu spun minciuni. Deci, da, acum dacă vreți să aruncați pietre aveți tot dreptul. Îmi asum.

Cum am procedat și ce am luat în calcul

Am apelat la metoda clasică zic eu, cu cățelul, adaptată contextului nostru. Și am avut două lucruri în vedere, lucruri care mie mi s-au părut foarte importante. Am luat decizia asta în momentul în care știam că voi sta cu ea acasă mai multe zile și voi putea să-i fiu 100% aproape în momentul în care va vrea suzeta. Adică voi fi eu refugiul, indiferent din ce motiv va avea nevoie de acest refugiu. Și în al doilea rând m-am gândit să nu nasc vreo antipatie față de săracul cățel imaginar care nu avea nicio vină în toată povestea asta.

Ce am făcut concret? Când am ajuns acasă de la doctoriță și mi-a cerut suzeta i-am spus că nu o mai găsesc, cred că nu am fost atente și am pierdut-o. Desigur, a vrut să mergem să o căutăm. I-am spus că nu cred că o vom mai găsi, probabil vreun cățel care trecea pe stradă în căutarea unei jucării cu care să se joace și el o fi luat-o. Și chiar dacă am mai găsi-o sigur va fi stricată. Pentru că ea știa cum i-a stricat cățelul papucii bunicii, papuci care în realitate făcuseră făcuți harcea-parcea.

Apoi i-am spus povestea cu fetița și mama ei care au pierdut suzeta și cu cățelul care s-a bucurat enorm (cu intonație și gesturi) că a găsit și el o jucărie cu care să se joace. Și apoi fetița și mama ei l-au cunoscut pe cățel și s-au împrietenit cu el, pentru că era tare simpatic și prietenos, și i-au mulțumit că le-a scăpat de suzeta care stricase dințișorii. Și așa fetița a rămas prietenă cu cățelul și când a crescut a avut dinți frumoși.

I-a plăcut povestea, chiar a râs la maimuțărelile mele cu felul cum a făcut cățelul ”hanț hanț” jucându-se cu suzeta.

Le-a spus tuturor povestea și ce s-a întâmplat cu suzeta ei. Pe vărul meu l-a mâncat undeva și i-a spus că își va cumpăra alta când va fi mai mare, am zis că leșin, eram bucuroasă că ea nu se gândise deloc la varianta asta. I-am zis că vom merge la farmacie să o întrebăm de doamna dacă mai are suzete. Nu am mai făcut-o, a uitat de asta. Dacă nu uita, aș fi rugat-o pe doamnă să nu mai aibă.

Mi-a mai cerut vreo două zile suzeta când a fost mai supărată sau mai agitată, am luat-o în brațe, i-am spus că nu are nevoie de ea, că mama e aici pentru ea și o iubește nespus, și că ne liniștim amândouă. Și ne-am liniștit, așa în brațe, de fiecare dată. Nici măcar o lacrimă din cauza suzetei.

Ce am învățat din asta

• Că nu am făcut bine neluând în calcul faptul că suzeta chiar ar putea fi dăunătoare. Mereu am avut convingerea că ea va reunța singură, nu am vrut deloc să o stresez cu asta, dar iată că ar fi putut avea consecințe pe termen lung. E nevoie să luăm și decizii care nu ne plac pentru binele copilului și să fim fermi.

• Că este complet greșit să judeci un părinte pentru metoda pe care a ales-o pentru a scăpa de suzetă, poate a fost cea mai bună în contextul ăla și singura pe care el a știut și a putut-o aplica în cazul lor.

• Că trebuie să avem grijă cu ce rămâne în minte copilul după ce alegem metoda prin care renunțăm la suzetă. Nu e ok dacă îi provocăm antipatie sau teamă față de un lucru, un animal, sau orice altceva. Tebuie să ne gândim bine.

• Că nu contează metoda pe care reușim să o punem în practică atât timp cât reușim să nu-i provocăm vreo suferință de vreun fel copilului, atât timp cât reușim ca renunțarea la suzetă să nu fie o tragedie pentru micuț. Copiii sunt diferiți, unii renunță de bună voie, alții acceptă să dea suzeta sau să o arunce, unii nu o vor face indiferent de eforturile și explicațiile părinților și e nevoie de altceva.
• Că de departe cel mai important este să-i fim alături copilului, să se simtă iubit și în siguranță, atunci când renunțăm la prietena lui bună și atât de dragă, la refugiul lui – suzeta. Cum spuneam și mai sus, nu trebuie ca renunțarea la suzetă să fie o tragedie pentru el.

• Că încă o dată mi s-a dovedit că nu are rost niciodată să spui niciodată. Aș fi putut să jur că nu-i voi spune o minciună/păcăleală copilului, dar iată că am făcut-o. Sper din toată inima să nu o mai fac vreodată în viața asta cu copilul meu, să fiu capabilă să adopt o metodă mult mai corectă și mai dreaptă de a face un lucru necesar.