De ce am un copil obosit și de ce pictăm când e ora de somn

E trecut de ora două (14.00) și fetița mea ar fi trebuit să doarmă deja de o oră. Tușește în ultimul hal, câte 15 minute fără să se oprească și asta după ce zilele trecute mi-a făcut temperatură 39,5. Bineînțeles că a văzut-o doctora și e sub tratament (săraca e sătulă de aerosoli), dar pentru a se recupera ar avea nevoie și de odihnă.

Ei bine, ar fi foarte simplu dacă nu am avea niște vecini cu care nu te poți înțelege. Și asta durează de aproape doi ani.

Apartamentul de deasupra noastră este închiriat. Acum e la a cincea rundă de chiriași de când ne-am mutat noi aici. Cu primii nu am avut absolut nicio problemă. Ca noi toți, mai făceau gălăgie în casa lor, dar cu bun simț. De aproape doi ani, însă au început să se perinde tot felul de personaje. Primii au fost niște puști care dădeau petrecere aproape în fiecare seară. Dar într-un final, după mai multe rugăminți au lăsat-o mai moale.

Nu am apucat să ne bucurăm bine că au venit alți chiriași. Muuult mai gălăgioși. Televizorul la maxim până la 2-3 dimineața, plus țipete ca în codru. I-am rugat frumos, le-am spus că avem un copil mic care are nevoie de odihnă. Nimic. Am chemat poliția. Au continuat. I-am rugat din nou frumos și au început să ne amenințe. Refuz să reproduc limbajul, nu-și are rostul aici. Am mai chemat o dată poliția, amenințările au fost și mai și. Ceea ce m-a făcut să cred că fac chestii ilegale. Nu continui cu presupunerile mele care mi-au fost confirmate de roșeața ochilor și comportament, pentru că nu am nicio dovadă. Dar calvarul a continuat. Într-o seară, după ce i-am rugat a nu știu câta oară, trei ore au bătut în podea (tavanul nostru). Nu știu cu ce, dar un par nu ar fi făcut astfel de gălăgie. Ne înjurau la ei în apartament atât de tare încât auzeam foarte clar și turnau amenințări cu nemiluita. Copilul s-a trezit plângând de nu știu câte ori, eu am făcut un atac de panică. A doua zi am fost la secție și am făcut plângere. Pentru că degeaba vorbeam cu proprietarul, el mereu are impresia că noi suntem nebuni. În momentul în care au aflat că am depus plângere și că vor fi chemați la secție au părăsit apartamentul. Dacă nu se nimerea să vină proprietarul în ziua aia, plecau fără să plătească. Așa, de băieți buni ce erau.

În sfârșit, ne-am zis. Am scăpat de calvar. Ei bine, nu. Apoi s-au mutat niște șantieriști. Nu mă înțelegeți greșit, respect oamenii indiferent de locul de muncă. Ba chiar foarte mult și cu atât mai mult cu cât și ei mă respectă pe mine. Dar când spun șantieriși la peiorativ mă refer la comportament și limbaj. Înjurau în utimul hal, tot până la 2-3 noaptea. Nu-mi explic cum mai puteau munci a doua zi. Pentru că, la ora șapte și jumătate dimineața o luau de la capăt. Până pe la 8 și ceva când ieșeau din casă. Înjurăturile lor se auzeau atât de tare încât am fost convinsă că Sophie va învăța anatomia încă de la doi ani și va ști să spună pe nume organelor sexuale înainte de trei ani. I-am rugat și pe ei, de nu știu câte ori. Am chemat și poliția, care ne-a zis că nu au muzica la maxim și nu pot ei să-i bage la culcare. Abia după vreo două luni, după ce deja ne și inundaseră de trei ori, au început să țină cont de rugăminți. Asta după ce unul dintre ei venise cu proprietarul la noi în casă să vadă în ce hal de inundase și ne-au văzut și copilul. Li s-o fi făcut milă, naiba știe care a fost motivul. Nu-mi păsa decât că înjurau mai încet.

Dar ghiciți ce, s-au mutat și ei. De două săptămâni au venit alții. Un el, o ea și mama unuia dintre ei. Manelele la maxim de la 10-11 dimineața până noaptea după ora 12.  Ne-au inundat și ei. Rugăminți și la ei. În weekend Sophie avea 39,5, dar nu se putea odihni. Iar rugăminți. Muulte. Ieri la fel. La prânz am mers și i-am rugat să dea muzica mai încet (se zguduiau pereții). Iese el, la bustul gol, plin de tatuaje, cu cercel în ureche.
-Vă rog frumos să dați muzica mai încet,  vrem și noi, eu și copilul meu, să ne odihnim puțin.
-Serios!? Acum veniți și ziua!?
-Da, pentru că este prânzul, am copil și potrivit regulamentului pe care îl găsiți jos la avizier, dar și potrivit legii, este normal să faceți liniște.
-Aha. Dar sunt la mine în casă.
-Și eu sunt la mine în casă și vreau să-mi culc copilul. Cred că fiecare poate face ce dorește în casa lui, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți. Ce vă cer e să ascultați muzica doar pentru dvs.
-Bine, o să-i dau drumul la ora 4 și sper să terminăm o dată cu venitul la ușă.
-Multumesc ( era ora 2 deja).

Deja tremuram de nervi. Mă rugam de el să mă lase să-mi culc copilul la mine în casă. E drept că a dat muzica mai încet vreo oră. Dar a hârjâit scaunele de gresie și au țipat unii la alții. A dormit Sophie cam 40 de minute cu chiu, cu vai. M-am gândit să ne mutăm cu chirie (deși plătim rată la apartamentul ăsta luat cu credit). Încă mă mai gândesc la asta. Am văzut deja că nu fac nimic cu poliția. O să mai încerc o dată să fac plângere la secție totuși.

Azi, iar manele. De la ora 11. După ce noaptea trecută au mutat mobila (sau naiba știe ce) până la ora 12. Pur și simplu nu mai am energie să merg să mă cert cu el. Sper că într-un final Sophie va fi atât de obosită încât dacă îi pun muzica de leagăn în surdină și dau drumul la hotă (care face un zgomot constant) va acoperi cât de cât duduitul manelelor și se va putea odihni un pic.

Până atunci pictăm și ne pictăm cu acuarele. Pe foi, pe masă și pe mâini. Ea e acasă și nu la grădiniță pentru că e bolnavă. Iar eu sunt acasă și nu la muncă din același motiv.

acuarele2
Pe la 3 și ceva a adormit plângând. Probabil maxim o oră și ceva, nu ai cum să dormi mai mult în gălăgia asta.

One thought on “De ce am un copil obosit și de ce pictăm când e ora de somn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *