De ce copilul meu nu vrea să se facă mare
Veneam de la grădi, în drum spre casă, după ce am făcut un popas mic la magazin, ca să am cu ce încropi ceva de mâncare în mare fugă. Copila mă roagă să o iau în brațe, o iau cam 20 de metri, cam cât m-au ținut șalele. După care îi explic că nu mai pot să o țin pentru că a mai crescut și îmi este destul de greu să o duc mult în brațe, dar ne vom brățui din nou imediat cum ajungem acasă, cât vrea ea.
Nici n-am apucat să termin bine ce-am zis și a început să plângă în hohote.
-Dar eu nu vreau să mă fac maaaare! Nuuuu!
-De ce, mami?
-Nu vreau, eu vreau să fiu mică.
-Cât de mică? Ca un bebeluș?
-Nu, nu vreau să fiu bebeluș, vreau doar să fiu așa mică, cum sunt acum.
-Mami, dar toți copiii cresc, e un lucru perfect normal.
-Dar tu nu înțelegi! Eu nu vreau să mă fac mare!
-De ce?
-Nu vreau eu!- și dă-i iar plâns și suspine de ziceai că se termină Pământul
-Dar de ce, mami? (întreb convinsă fiind totuși că motivul era lipsa mea de putere de-a o mai căra mult în brațe)
-Pentru că mie îmi place așa mică. Eu nu vreau să crețc mare. Nu vreau să trebuie să mă fac nici doctoriță, nici altceva, eu nu vreau să mă fac nimic.
-Dar ce îți place ție, mami, să faci?
-Nimic nu vreau mă fac. Eu vreau doar să fiu mică și să nu trebuie să mă fac nimic altceva.
Am rămas un pic șocată. Mă recunoșteam în discuția asta pe mine când eram un pic mai mare decât ea și toată lumea mă întreba ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare. Nu voiam nici eu nimic, nici nu-mi plăcea întrebarea. Și pentru că așa ceva era de neconceput, mereu primeam sugestii. Aceleași pe care le primise și copila mea, începând cu doctoriță.
Aia a fost clipa în care cumva mi s-a derulat viața prin fața ochilor. Mi-am amintit că ajunsesem să spun că visez la anumite meserii numai ca să fac pe plac familiei și cunoscuților, fără să fi visat vreodată cu adevărat la ceea ce spuneam. Dar dacă era musai și asta mă creștea cumva în fața lor, dacă așa câștigam aprecierea, așa ziceam. Totuși, într-un final, n-am ținut deloc cont de ceea le spusesem în copilărie, pentru că nu ere despre mine. Și nici de ce și-au dorit ceilalți să mă fac eu când o să fiu mare. Din fericire, am ajuns să fac fix ceea ce îmi plăcea cel mai și cel mai mult: să scriu.
Și pentru că știu presiunea pe care o simțeam eu și pentru că am realizat din plânsul ei că, deși suntem cu 30 de ani mai târziu, presiunea e cam aceeași, am încercat să o liniștesc cum am simțit:
-Mami, dar nu trebuie să te faci nici doctoriță, nici altceva ce nu-ți place.
-Dar mie nu-mi place nimic. Eu nu vreau să trebuie să mă fac nimic.
-Dar ce îți place ție să faci dacă rămâi așa mică?
-Să mă joc!
-Și cum îți place cel mai mult să te joci?
-Să desenez. Și să scriu!
-Păi e perfect, puiule. Să desenezi și să scrii vei putea și când te vei face mare. Nu ești obligată să te faci ceva ce nu-ți place. Să știi că și acum sunt oameni mari care desenează și scriu. Și o fac foarte bine.
Și uite așa s-a terminat imediat drama serii ăsteia. S-a luminat la față deodată, a început să vadă bălțile din gropile de pe strada noastră de toate zilele și le-a luat pe toate la rând cântând. Copilăria e frumoasă dacă ne lăsămm copii s-o trăiască și nu-i presăm cu dorințele noastre proiectate asupra lor. E suficient să-i iubim, să-i susținem în lucrurile bune pe care le fac și să avem încredere în ei. Mai departe se vor descurca ei.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Și noi am trecut prin asta și îmi dau seama că nu l-am ascultat cum trebuie pe băiețelul cel mare. L-am luat cu: dar toți prietenii tăi vor crește etc. Mh… Dacă mai revine asupra deciziei de a nu crește, o să fiu mai atentă!
În afara subiectului: „Copilăria e frumoasă dacă ne lăsăm COPIII s-o trăiască și nu-i presăm cu dorințele noastre proiectate asupra lor.”