De ce sunt atât de iritată când un necunoscut îmi atinge copilul

Am de ceva vreme în minte postarea asta, ba chiar am mai scris pe subiect la un moment dat. Dar cazul ăsta mediatizat al pedofilului din București mă face să reiau ideea.  Ideea că micuții noștri nu sunt jucăriile nimănui, oricât de bine intenționată ar fi o persoană. Susțin cu tărie că nimic din ce nu i-ai face și nu i-ai zice unui adult (pe care nu-l cunoști) nu-i poți face sau spune unui copil. Oricât de dragi ți-ar fi copiii. Și când spun dragi, nu mă refer la nimic patologic, ci la dragi în cel mai sincer și curat mod cu putință.

Recunosc fără nicio sfială că de ceva timp (am povestit aici) reacționez destul de vehement atunci când cineva îi încalcă intimitatea copilului meu, am realizat cât este de important. Indiferent de cât de nevinovată și de sinceră ar fi intenția persoanei respective.

Asta scriam acum vreo doi ani și destul de multe persoane mi-au zis că-s exagerată:

Te rog nu-mi mângâia copilul! Nu-l atinge, te rog! Da, știu, am o fetiță frumoasă. Și cel mai probabil intenția ta este una bună. Dar te rog să te gândești cum ai reacționa dacă așa, pe nepusă masă, ar veni cineva la tine (pe stradă, în parc, în magazin sau în mijloacele de transport) și te-ar lua de mână. Sau ți-ar pune mâna pe față. Sau pe păr. Sau te-ar apuca de obraz. Te-ar deranja, nu? Pentru că e un străin? Pentru că nu ți-a cerut voie? Ai fi aproape sau chiar șocat/ă? Ei bine, faptul că e vorba de un copil nu înseamnă că este de la sine înțeles că ai voie să-l atingi.

Asta ca să nu mai spun că nu e nici igienic. Nu știu dacă te-ai spălat pe mâini acum cinci minute sau acum cinci ore. Nu știu pe ce ai pus mâna între timp. Nu te gândești la asta, știu. Pentru că nu-ți pasă de copilul meu, e doar o fetiță drăguță pe care ai vrut tu să o atingi și te-ai repezit să pui mâna pe mânuța ei. Sau pe obrăjorul ei. 

Scriam asta iritată de oamenii binevoitori care cred că e ok să fii drăgăstos cu copilașii necunoscuți. Care cred că-i pot atinge, deși este poate prima dată când îi văd. Sau a doua. Nu că ar conta.

Tu ca adult trebuie să fii conștient că un copil este un om, nu o jucărie, oricât de drăgălaș ți se pare. Nu, n-ai voie să-l mângâi pe față, pe obraz, să-i pui mâna pe mânuța lui să-l pupi. Repet, oricât de simpatic ți se pare și oricât de nevinovate crezi că sunt gesturile tale. Atunci când vrei să faci asta, gândește-te dacă i-ai face același lucru adultului cu care copilul este.

Și copilul, la rândul lui, este bine să știe că nu-i ok să fie atins, fără ca măcar să i se spună, fără să-și dea și el acordul. Că nu-i ok să-i fie încălcată intimitatea. Că trebuie să fie respectat cel puțin la fel de mult precum un adult. Eu i-am spus Sophiei că nu are nimeni voie să o atingă dacă ea nu vrea, când mi-a zis că un copil de la grădi i-a pus mâna pe păr și nu i-a plăcut.

-Mami, nu trebuie să lași pe nimeni să te atingă, dacă tu nu te simți bine când face asta, da? Nu au voie. Nu e ok. E dreptul tău să nu-i dai voie.
-Pe nimeni, pe nimeni?
-Pe absolut nimeni. Dacă tu nu te simți bine, dacă tu nu vrei, îi spui că nu vrei să te atingă pentru că nu-ți place.
-Și dacă se supără pe mine?
-Nu ar trebui să se supere pe tine, ar trebui să înțeleagă. Iar dacă nu înțelege, atunci nu este deloc vina ta, tu ai făcut ce trebuia.

A trecut ceva timp de la discuția asta, destul de mult, nu eram prea convinsă că a băgat la cap sau că a înțeles ce i-am spus. Asta până într-o zi când eram amândouă în casă, trebuia să ieșim și am mers la ea să o schimb de haine, fără să o anunț ce fac. (Ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată).

-Mami, mi-ai cerut voie să pui mâna pe mine? Cum vii așa?

Am rămas mută câteva secunde, dar, după ce m-am dezmeticit, am realizat că funcționase. Mi-am cerut scuze, i-am spus că are dreptate. Apoi i-am zis că vreau să o schimb de haine, dacă îmi dă voie. Nu mi-a dat, a vrut să se schimbe singură.

Mi-a picat bine când m-a certat că nu i-am cerut voie să pun mâna ea ca s-o schimb? În primă fază nu. Probabil că niciunui adult, fie el părinte, bunic, unchi, prieten, (ce-o fi) nu-i pică bine atunci când, cu bună intenție și drăgălășenie, vrea să mângâie un copil și este respins. Sau chiar certat, vezi cazul nostru. Dar așa ar trebui să fie.  M-am bucurat că a reacționat. Chiar și cu mine.

Fie că e vorba de cineva necunoscut sau cunoscut, fie că e vorba de un medic, de un preot sau mai știu eu ce, este normal ca ei să simtă stingheriți în anumite situații, iar noi trebuie să înțelegem și să le validăm sentimentele. Nu ar trebui să insistăm și să-i lăsăm să creadă că e greșit ce simt atunci când gesturile persoanei din fața lor nu le sunt pe plac și vor să se retragă.

Știți momentul ăla când un copil se ascunde după unul dintre părinți, atunci când un străin îi invadează intimitatea? Când îi pune prea multe întrebări sau vrea să-l atingă? Ăla e momentul când noi ar trebui să-i validăm sentimentele copilului, să-i spunem că înțelegem, iar adultului insistent să-i explicăm că e momentul să înceteze.

Copiii noștri trebuie educați de mici, să știe că au dreptul la intimitate, că trebuie să fie respectați. Că nu sunt jucăria nimănui. Că este normal să nu se simtă confortabil în anumite situații și că este și mai normal să reacționeze.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂