Mamele care nu alăptează nu sunt mame bune?

Trebuie să recunosc, mi-a trebuit mult curaj să scriu postarea asta. De mult timp mă gândesc la ea, dar de fiecare dată m-am răzgândit de la primele rânduri. Știu, am văzut cum sunt puse la zid mamele care, din diferite motive, nu-și alăptează copiii la sân. Și, credeți sau nu, problema mea cea mai mare nu este faptul că mă pun alții la zid, am 32 de ani, am învățat să fac față criticilor: pe cele argumentate chiar le apreciez, dar am învățat (mai greu, recunosc) să le fac față și celor care vin din lipsă de empatie, din ignoranță, poate uneori din rea intenție. Încă mă afectează, dar trec peste. Deci, cum spuneam, nu faptul că mă pun alții la zid m-a reținut să scriu despre asta, ci faptul că m-am pus eu pe mine însămi la zid de nenumărate ori. Mi-am făcut reproșuri și m-am gândit că altfel (nu știu exact cum) ar fi trebuit să procedez, că nu sunt o mamă suficient de bună pentru copilul meu.

Așa că, îmi asum faptul că multe dintre voi nu veți fi de acord cu mine. Îmi asum și crticile și îmi asum faptul că nu este deloc o postare populară.

Oricum, într-un final, postarea unei mame (pe un grup) căreia i-au sărit în cap multe altele pentru că nu știa cum să facă față durerilor din timpul alăptării, m-a convins că trebuie să scriu despre alăptare. Sau mai exact să povestec despre cum nu mi-am alăptat eu copilul la sân.

Despre naștere v-am povestit și atunci multe persoane mi-au sărit  în cap și mi-au spus că sunt exagerată. Permiteți-mi să vă spun că sentimentele unei persoane, în special ale unei mame, pot părea exagerate pentru ceilalți, dar sunt totuși trăirile ei. Iar faptul că ea a simțit mai intens lucruri pe care alte mame nu le-au simțit la fel poate însemna cel mult că este ”exagerat” de sensibilă. Nimic mai mult. Suntem atât de diferiți noi, oamenii în general. La fel sunt și trăirile și experiențele noastre.

Una dintre marile mele greșeli a fost că nu m-am informat suficient despre alăptare. De ce? Pentru că mi se părea cel mai firesc lucru de pe pământul ăsta. Cel mai natural și mai minunat. Nu concepeam să nu-mi alăptez copilul. Singura mea teamă era ca nu cumva să nu am suficient lapte din cauza nașterii prin cezariană, dar eram pregătită cu ceaiuri de stimulare a lactației, cu pompă- la fel, pentru stimulare. Alt lucru care să mă împiedice nu vedeam, nu concepeam.

În prima zi când mi-a fost adusă copila la maternitate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o privesc, să plâng de fericire, apoi să o pun la sân. Asistenta care a venit mi-a arătat cum s-o alăptez. O dată, de două ori, de cinci ori. De fiecare dată când Mogâldeața nu mai apuca bine sânul, sau adormea, o trezea și o punea din nou să sugă. Mi-a explicat că nu trebuie să o las să doarmă. A stat cu noi cam 30 de minute. Și-a folosit degetele pentru a vedea dacă am sau nu colostru. Nu o dată, de mai multe ori. Deja simțeam un disconfort, dar eram convinsă că este absolut normal.

Peste aproximativ o oră a venit o doctoriță neonatolog. Mi-a arătat și ea cum se alăptează. Mi-a arătat alte poziții de alăptat. Și-a folosit și ea degetele ca să vadă dacă am colostru. Deja mă durea. I-am spus. Mi-a zis că e normal, așa doare la început. Bine, ea sigur știe mai bine. Trebuia să știu cum să-mi alăpteaz copilul, nu?

Aceste îndrumări în ale alăptării au durat o zi întreagă, la intervale mici. Toată lumea, fără excepție, mi-a spus că cu cât voi pune copilul mai des la sân, cu atât voi avea lapte mai repede. Deci nu am de ce să-mi fac griji că e pusă prea des, nici că mă doare, pentru că este absolut normal. Nu concepeam să nu alăptez, iar dacă toată lumea îmi spunea că așa trebuie, m-am conformat. Chiar dacă asta a însemnat să stau aproape nonstop cu copilul la sân.

A doua zi deja aveam sânii iritați. Mi-au zis că este probabil din cauză că bebelușul nu apucă sânul cum trebuie. Deci trebuie să fiu mai atentă. Iar mi-au arătat cum, deși le-am spus că am priceput deja. Iar au vrut să vadă dacă am colostru. Aveam.

Mogâldeața mea nu prea sugea. Un minut, două și adormea. Era atât de mică. Apoi, după câteva minute se trezea și voia din nou la sân.

A treia zi, cea în care ne-am și externat, deja aveam mameloanele sângerii. Am ajuns acasă, mi-am sunat prietenele, mi-au zis că este normal, așa se întâmplă. O să doară, dar îmi va trece.

În primele trei zile acasă am pus-o la sân de fiecare dată când plângea. Toată lumea a spus că alăptarea trebuie să se facă la cerere. La fel, de micuță ce era, adormea după primele minute. Din nou, după alte câteva minute se trezea. Deja începusem să mă gândesc că nu fac ceva cum trebuie.

A venit la noi pediatra. Mi-a arătat și ea niște poziții de alăptat. A încercat și ea să vadă dacă am lapte. Mi-a spus că trebuie să fiu mai atentă, să prindă copilul bine sânul. Și că nu trebuie să o las să adoarmă. Păi bine, nu aș fi lăsat-o eu, mi-aș fi dorit să sugă până se satură, dar adormea pur și simplu. Erau deja 7 zile de la naștere și ea adormea. Și nici nu o lăsam să plângă, pentru că eram convinsă că îi este foame. Nu sugea decât câteva minute.

Deja nu mai puteam să suport durerile. Aproape că aveam răni la sâni. Mi-am sunat din nou prietenele, mi-au spus că e normal, o să-mi treacă.

La fix o săptămână am făcut un atac de panică. Eram convinsă că greșesc grav. Nu lua în greutate, nu sugea suficient, iar mie deja îmi dăduse sângele. Mi-am spus că nu sunt în stare să fiu mamă. Eram obosită, nu dormeam decât cel mult o oră legat noaptea. Eram disperată, speriată, convinsă că nu voi reuși să fiu o mamă bună. Mă uitam la copila mea și plângeam de mila ei, pentru că are o mamă ca mine. Toată lumea îmi spunea că mamele fac răni la sâni, e normal, trebuie să trec peste. Și copilul va suge până la urmă, trebuie să insist, doar așa se va învăța.

La o săptămână și jumătate pediatra mi-a spus că într-adevăr copilul nu se hrănește cum trebuie. Că trebuie să am grijă să nu mai adoarmă și să sugă mai mult. Am încercat să o trezesc de fiecare dată. Și în continuare stăteam cu ea aproape nonstop la sân. Între alăptări, adică preț de câteva minute, îmi puneam compresii, unguente, diverse. Speram să se mai amelioreze durerile.

La fix două săptămâni am avut un șoc. Îmi dădeau lacrimile de durere când o alăptam. Aveam răni la propriu. Pur și simplu mi se dusese un strat de piele de pe mamelon. Ea nu luase în greutate. La un moment dat, când am pus-o la sân, după ce dormise jumătate de oră, am văzut că are sânge la gură și pe obraz. I se prelingea pur și simplu sângele. M-am speriat groaznic. O fracțiune de secundă nu am realizat că era de la mine. Tremuram din toate încheieturile și plângeam. A început și ea să plângă. O speriasem.

A venit și El pentru că ne auzise plângând pe amândouă. I-am spus de ce plângeam, i-am dat copilul și m-am închis în baie. Nu știu cât am plâns. Simțeam că nu mai pot respira. Eram și mai sigură că nu sunt în stare să fiu mamă. În continuare toată lumea îmi spunea că e normal, că așa pățesc toate mamele care alăptează, deci trebuia să suport și eu, că asta înseamnă să fii mamă. Una bună.

După ziua aia însă, am zis, ok, alte mame sunt mai bune. Eu nu sunt. Atât pot. Asta este limita mea. Dacă să fii mamă bună înseamnă să te poți uita la copil cum suge lapte cu sânge, eu clar nu sunt o mamă bună. Dar vreau ca bucățica asta de om pe care am născut-o să fie hrănită, să se dezvolte.

Am cumpărat lapte praf pentru că deși decisesm să mă mulg cu pompa pentru a-i da laptele nu i l-am dat. Laptele nu mai era alb, era roșu. Era plin de sânge. Mă mulgeam și îl aruncam. Între timp făcusem și noduli dureroși, mi se blocaseră și canalele. Am scăpat de asta cu compresii calde (multă lume mi-a spus că reci e de fapt ok) , mult masaj și mult muls.

Două zile i-am dat lapte praf. În timpul ăsta a început să fie mai liniștită, dormea mai bine, nu mai plângea așa mult. Eu mă mulgeam cam la două ore, în rest stăteam cu compresii.

După două zile, când laptele devenise din nou alb și nu-mi mai curgea sânge din sâni (durerile nu-mi dispăruseră), am încercat din nou să o pun la sân. A început să plângă. Am liniștit-o, apoi am pus-o iar. Și iar am luat-o de la capăt cu adormitul, cu plânsetele. Iar au devenit sânii sângerii.

Mi-am dat seama (sau am decis, nu știu cum e corect ) că nu pot s-o alăptez. Eu nu eram în stare să-mi alăptez copilul la sân, ăsta era adevărul. Am plâns isteric din nou. Deja aveam convingerea că eu și depresia postnatală vom fi una și aceeași. Am stat de vorbă cu El. Mai mult plângeam cu suspine decât să vorbesc, dar într-un final am zis că renunț.

Nu are rost să vă mai spun că toată lumea, mame, bunici, mătuși, toți îmi spuneau că nu e bine ce am făcut. Copilul trebuie cu orice preț alăptat la sân. Nu are rost să vă mai spun cât de mizerabil mă simțeam, cât de incapabilă. Dar luasem o decizie și asta era.

Am început să mă mulg. Bineînțeles că și mulsul era dureros, dar nu asta era problema cea mai mare. Ci faptul că mâna de om nu mânca și nu lua în greutate. Deci mă mulgeam și îi puneam laptele în biberon. De șapte-opt ori pe zi. Bineînețeles, și în timpul nopții. Îi dădeam laptele din biberon, ea adormea. Și eu aveam grijă ca până la următoarea masă să aibă din nou lapte.

Începuse să doarmă, să ia în greutate. Noaptea dormea cam două ore legate. Eu doar câte una pentru că în cealaltă trebuia să mă mulg, să spăl pompa, biberoanele, să sterilizez.

Oricum, simțeam că e mai bine. Ea era mai liniștită, dormea mai mult. Nu mai plângea așa mult. Lua în greutate și deja începuse și ea să facă la mânuțe și piciorușe cute, cute de bebeluș grăsuț. Devenisem și eu mai liniștită. Groaznic de obosită, dar mai liniștită. Mai plângeam doar când îmi mai spunea câte cineva că nu trebuia să renunț la o pune la sân. Mă făcea din nou să simt că nu sunt o mamă bună, ca toate celelalte mame care erau mame bune și care reușiseră să-și alăpteze copilul.

Dar încet, încet mi-am asumat. Evitam subiectul și îmi hrăneam copilul așa cum puteam eu. Bună sau mai puțin bună, eu eram mama ei. Și o iubeam cum nu aș fi crezut că există iubire pe lumea asta. Și o simțeam parte din sufletul meu, chiar dacă nu sugea la sân. Și dormeam cu ea pe piept și apropierea dintre noi exista, chiar dacă sugea din biberon. Și aveam o Mogâldeață grăsuță, care începuse să și zâmbească. Și nu m-aș mai fi dezlipit de ea. Și nici nu o făceam. Era sufletul meu chiar dacă nu se hrănea la sân. Nu am iubit-o mai puțin, nu m-am simțit mai puțin legată de ea.

Au trecut doi ani și șapte luni de la naștere și în timpul ăsta nu știu de câte mii de ori m-am gândit la ce am greșit, cum ar fi trebuit să fac, de ce am făcut așa. Un lucru însă știu foarte clar și nu mă mai îndoiesc de el, indiferent ce aș citi, ce mi s-ar spune: faptul că nu mi-am alăptat copilul la sân nu mă face absolut deloc o mamă mai puțin bună.

Așa că, dragi mame care vă alăptați copiii, mă plec în fața voastră pentru că ați reușit. Vă admir și vă respect pentru asta. Și tocmai pentru că sunteți mame bune, oameni buni, v-aș ruga să fiți înțelegătoare cu cele care nu au reușit să-și alăpteze copiii la sân din diverse motive.  Să fiți conștiente că nu toate suntem la fel, că nu toate simțim la fel. Să nu le judecați cu ușurință, să nu le aruncați cu vorbe dureroase, oricum le doare.

10 comentarii la „Mamele care nu alăptează nu sunt mame bune?

  • 8 ianuarie 2016 la 17:09
    Permalink

    Draga mea, nu pleca urechea la ce spun altii. Eu la prima sarcina la fel am pățit. Îmi curgea sânge din sfarcuri dar am insistat. Nu suportam pompa asa ca preferam sa tragă piticul. La a doua sarcina, am gemeni?a fost mai usor. Nu am mai facut răni la fel de mari. Te apreciez ca te-ai muls si copilul tot a primit laptic matern. In rest… sanatate si multe bucurii în familie. Pupici

    Răspunde
    • 8 ianuarie 2016 la 17:26
      Permalink

      Sănătate și vouă! 🙂

      Răspunde
  • 8 ianuarie 2016 la 18:59
    Permalink

    Offf! Mă gândesc cu emoție la ceea ce mă va aștepta și pe mine. Mai am o lună și vine bebe. Sper să fie totul bine! Îmi pare rău că nu ai reușit să alăptezi, dar nu e un capăt de țară. Multe femei au avut această problemă.

    Răspunde
    • 8 ianuarie 2016 la 20:15
      Permalink

      Tot ce ți-aș putea spune din experiența mea este să te informezi foarte, foarte bine. Informează-te și alege informațiile cele mai bune pentru tine. În rest… fă așa cum simți că e mai bine. Naștere ușoară, să fiți sănătoși! 🙂

      Răspunde
  • 8 ianuarie 2016 la 22:40
    Permalink

    Uite de asta detest eu cruciada asta a mamelor perfecte, care stiu ce si cum.

    Nici eu nu am alaptat. Am incercat in maternitate, am mai incercat acasa. Nu s-a putut. Nu m-am mai chinuit, am pus pompa (am fost inspirati sa luam una dubla electrica). Foarte blanda cu mameloanele mele. Si nu aveam lapte destul nici asa. In cea mai buna perioada (imediat la externare, dupa o injectie de Oxiton), am dat 50 de ml. Dupa aia 40, 30. Dupa 2 luni dadeam 15 ml. Cu pompa aia smechera, cu nus’ ce ceaiurile lu’ peste, cu pastile smechere de alaptare. Nu am avut lapte. Punct. Asa ca, la 8 saptamana de viata, fiica mea a incheiat partea cu un pic de lapte de la mama (ca nu ajungea decat pentru putin din masa ei, in rest puneam praf) si ne-am tinut de NAN.

    Are 2 ani peste o luna, e frumoasa, e foarte desteapta, a mers de la 10 luni, joaca fotbal prin casa, parcheaza cartul in 3 miscari ca un sofer etc. Deci genul de copil destul de reusit, sa zic asa 😀

    Sa fiti voi sanatosi.

    Pacat ca te-ai chinuit atat de mult, puteai incheia chinul asta mai repede. Nu se poate? Drum bun si sanatate.

    Răspunde
    • 8 ianuarie 2016 la 23:39
      Permalink

      Exact despre asta este postarea asta, despre ”cruciadă”. Despre faptul că avem tendința să judecăm mult prea ușor, fără să ne gândim la consecințe, fără să ne gândim în general…

      Răspunde
  • 20 ianuarie 2016 la 13:34
    Permalink

    Ah, te inteleg atât de bine! Si eu am strâns din dinți si am continuat să alaptez (1 an jumate primul copil, 1 an pe al doilea), insa doar fiindca aveam ideea asta in cap ca numai laptele matern este cel mai bun. Am incercat si cu pompa timp de o luna insa era prea epuizant. Daca as mai fi inca o data mamica, as mai incerca pompa la inceput, prima/primele luni, apoi as merge pe lapte praf, cu tot regretul. Durerea pentru mine, ca si pentru tine, e pur si simplu prea mare.
    Mult succes si curaj mamicilor care citesc! Cautati solutii si alternative ca sa puteti impaca si capra si varza, ca sa zic asa. 🙂

    Răspunde
  • 8 martie 2016 la 1:10
    Permalink

    Ma bucur tare de acest articol si cfed ca ar trebui sa.l citeasca multa lume!! Pustiul meu are 4 luni si la fel ca si a ta nu a vrut sa manance la piept! Toata lumea se minuna cand le spuneam… Stateam ore in sir si nu manca. Era cu sanul in gura dar la fel, adormea sau doar molfaia sanul. Niciodata nu era satul. Plangea,merru. Odata am stat 3 orecu el la san si tot nu se saturase. Am zis ca o iau razna. Plangeam si eu si el. Sotul meu nu stia pe cine sa impace mai repede! Asa ca…am,incepit cu sfanta pompa si eu! A luat in greutate, chiar e un grasun!! De ceva timp ii mai dau si completate lapte,praf. Dar asta sa insemne ca nu mama mama buna?? Nu,nu inseamna asta! Sa judece lumea cat vrea… Nu la toti le e usor. Si…intr.adevar laptele matern e sfant si el, dar cred ca are si el ceva chimicale ca la cate mancam …

    Răspunde
  • 6 iunie 2016 la 18:02
    Permalink

    Citind acest articol simt ca parca m am mai impacat cu ideea si nu mai simt acea puternica frustrare. La.ambii copii nici eu nu am.putut alapta mai mult de o luna sijumatate, la primul din cauza unui soc anafilactic din cauza caruia am.stat 7zile internata cu tot felul de chestii in vene. Am incercat sa obtin lactatia dupa tratament insa nimic nu a functionat. Ajunsesem sa fac terapii emotionale, bio energie, acupunctura …pe langa ceaiuri si tot felul de caps

    Răspunde
  • 11 iunie 2016 la 20:06
    Permalink

    Sunt exasperata de femeile care imi vad copilul pt prima oara ma intreaba daca ii dau san (de ca si cum eu intreb ei ce mananca) si cum raspunsul este nu deja stramba din nas. Mi-am alaptat copilul 1 luna cu dureri, rani, sangerare si plansete. Cand un san s-a blocat la propriu, adica era mare, cu galme si nu mai curgea am apelat si la un consultant in alaptare care nu a mai putut sa ma ajute. Am oprit alaptarea cu pastile si mi s-a zis ca galmele se vor drena, dar surpriza! Am facut mastita, apoi abces si asa am fost incizata la san. M-am gandit la realaptare dar dr mi-au zis ca dupa pastile si canale sectionate nu se mai poate. Bebe are 4 luni si e perfect sanatos, dar eu nu m-am impacat cu aceasta situatie. Cand intalnesc priviri care ma judeca ma simt ranita

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *