”Mami nu ale, tati ale. Tu nu?”

Sophie a început să vorbească destul de târziu. Spunea câteva cuvinte chiar înainte să împlinească un an, dar să formeze propoziții simple în limba ei (pe care noi cu mari eforturi intelectuale o înțelegem :-D)  a început pe la doi ani. Fricile mele de mamă au fost nenumărate pe tema asta. Dacă are vreo problemă? Să mergem oare la un specialist? Am tot răscolit internetul ca să aflu de la ce vârstă era normal să vorbească un copil. Noi oricum nu am fost niciodată potrivit standardelor de pe net, așa că degeaba căutam grafice și statistici. Am întrebat-o pe pediatră (în care am mare încredere pentru că este o persoană echilibrată) și mi-a spus că nu am de ce să-mi fac griji. Încă.

Ei, pe la doi ani, a început să vorbească. Deci de vreo trei luni, pe zi ce trece, învață mai multe cuvinte și este mai atentă la ce se întâmplă în jurul ei. Dar nu doar atentă, e foarte atentă! Am constatat asta, uimiți, când ea colora de mama focului, cu patos, pe mami și pe tati ( adică niște cercuri mai mici și mai mari) și credeam că nu are cum să audă ce spunem noi. Îi ziceam soțului meu că ar fi cazul să o băgăm la somn, pentru că deja era trecut de ora 2 după-amiaza și ar fi trebuit să doarmă deja. Nici măcar nu eram în aceeași cameră. Dar ușa era deschisă. A venit la noi și ne-a spus clar, uitându-se în ochii noștri, fără să clipească: ”Tu nu vleau nani!”

Da, ea vorbește despre ea cu ”tu”, pentru că, desigur, noi ne-am adresat cu tu atunci când am vorbit cu ea. Ea este ”tu” și nu am reușit să-i explic nici în ruptul capului că ea, pentru ea, este ”eu”. Acum chiar v-aș ruga foarte tare să faceți un exercițiu de imaginație, să-mi spuneți cum i-ați fi explicat copilului de doi ani cum stă treaba cu persoana pronumelui personal.

Eu una am avut o tentativă eșuată din start. Mi-am dat seama chiar înainte să deschid gura cam cum va decurge discuția: ”Mami, atunci când cineva vorbește cu tine îți spune ‘tu’. Atunci când vorbești tu despre tine spui ‘eu’”. Practic îi explicam că ”tu” ești eu”. Iar ea ar fi fost contrariată și ar fi spus: „Nu,tu!”. Am încercat totuși. A fost exact cum îmi imaginasem înainte să deschid gura. Ea era ”tu” și ”tu” a rămas și acum.  Voi mai încerca peste ceva timp, poate cu mai multă inspirație. Sau poate mă va surprinde cum a făcut-o deja în nenumărate rânduri și își va da singură seama și cum e cu lumea asta complicată a pronumelor.

Cum spuneam a început să fie foarte atentă la lumea și de la detaliile din jurul ei și a început să-și dea seama că sunt diferențe între mami, tati și ”tu”.

Primul lucru pe care l-a constatat a fost că tati ”ale aia, babă”. Da, tati are barbă. Nu tot timpul, se rade cam la două săptămâni, iar pe noi două ne deranjează când se rade pentru că de a doua zi deja e ”aici”. Da, arici. Adică înțeapă.

Ei, da și de aici discuția periodică despre ”baba” lui tati:”Tati ale. Mami, nu ale! Tu, nu!”. Totul cu intonație. Păcat că intonația nu o pot reproduce :)). Poate data viitoare o înregistrez.
Mai stă o secundă, se gândește, și parcă i se face teamă să nu cumva să aibă și ea barbă. Apoi mă întreabă îngrijorată: ”Tu, nu?”

Râd, nu mă pot abține, și o asigur că nu. O mulțumește răspunsul o perioadă. Până a doua zi sau data viitoare când tati se bărbierește.

Aceeași poveste este și cu cerceii. Eu pe ai mei îi mai schimb din când în când. Atunci îi reamarcă:
”Mami, ceceii?”.
”Da, mami, mi-am schimbat cerceii„”Tu ale?”
”Da, mami, și tu ai cercei”
”Tati nu ale?”
”Nu, mami, tati nu poartă cercei”
”Tu, da!”
”Da, mami, tu ai cercei”.

Bine că încă nu mă întreabă de ce, atunci când îi spun lucruri. Am avut o fracțiune de secundă intenția să-i spun, fără să mă întrebe, că tati nu are cercei pentru că este bărbat, iar băieții și bărbații nu poartă cercei. Dar, stai, cum să-i spun asta? Era o minciună gogonată. Și ar fi trebuit cu siguranță să-i explic la un moment dat de ce băiatul ăla sau ”tati ăia” (acum pentru ea toți bărbații sunt tații cuiva și toate femeile mamele cuiva) nu are cercei. Bine că m-am oprit la timp. Vom purta discuția asta altă dată, bine că am răgaz de gândire.

Și mă gândesc cu inima strânsă când va veni momentul în care își va da ea seama că între tati și mami mai sunt și alte diferențe. Tind să cred că mult timp nu mai este, pentru că ieri voia să facă la oliță din picioare. Cu siguranță a văzut un băiețel la grădiniță în vreun moment în care îngrijitoarea o fi lăsat ușa deschisă, m-am gândit. Am fost la un pas să izbucnesc în râs, dar mi-am dat seama că râzând nu fac altceva decât să o încurajez să facă pișu din picioare. Am scăpat prosopul pe jos intenționat și ,cât l-am ridicat, am avut două secunde răgaz să-mi pun moaca de mamă serioasă și să-i explic copilului că este mai bine să stea pe oliță atunci când face pișu, pentru că așa se va uda. A ezitat un pic, dar s-a lăsat convinsă. Pfiu! Am scăpat și de data asta!