”Mami, pizeie!”
Zilele trecute îmi făcusem cafeaua și stăteam și mă uitam cum Sophie se juca cu ”paiină”. Plastilină, desigur. Învățasem cuvântul ăsta prima dată când i-am cumpărat plastilină cu teamă. Cu teamă să nu o bage în gură în primul rând, dar și să nu o întindă prin toată casa. Nu o băga în gură. Cu întinsul… să zicem că nu a fost cum mi-am dorit eu 🙂
Cum stăteam eu așa, vede struguri la televizor și îmi zice că vrea și ea ”aia”. Bun. Mă duc, o spăl pe mâini, îi spăl strugurii, îi pun pe farfuriuță, pe masă. Pe aceeași masă unde era și cana mea cu cafea, din care știu sigur că nu bea, pentru că e mereu ”uf,uf” și până se răcește o beau. Și plec la bucătărie să opresc focul la mâncare. Probabil am stat 2 minute.
Când m-am întors, mă întreabă: ”Mami, pizeie! Da?”
”Ce zici, mami?”
”Pizeie, da?”
Fiindu-mi clar că nu înțeleg ce spune nici dacă îmi zice de zece ori și nu mi se părea după fățuca ei să fie ceva grav, ba chiar părea că are legătură cu cafeaua mea, nu mi-am mai bătut capul foarte tare să înțeleg și zic ”Da”
”Bine…”, zice ea și își vede mai departe de struguri.
Ridic cana de cafea și beau o gură maaare. O gură de cafea plină cu sâmburi de struguri și coji. Am înțeles atunci ce înseamnă ”pizeie”. Era mizeria din cana mea de cafea. Copilul îmi spusese. Mă și întrebase ”Da?”.
Să-mi fie învățare de minte. Sper ca în curând cuvintele să fie mai puțin stâlcite sau să învăț și eu ”stâlceasca” asta. Altfel… nu știu ce mă fac. O văd și că e frustrată atunci când îi spun că nu înțeleg, dar, gândindu-mă mai bine cred că asta este totuși o variantă mai bună. Poate încearcă mai mult să pronunțe corect. Vom vedea…