Moștenirea mea și a fiicei mele
Nu știu în ce măsură voi reuși să-i las o moștenire fizică, materială copilei mele. Sper să o pot face, pentru simplu motiv că și asta îți oferă o oarecare libertate. Libertatea pe care eu nu am avut-o, am clădit totul de la zero. Sau, de fapt, ca să fiu și mai exactă, am început cu minus.
Dar dincolo de ce și cât voi reuși să-i ofer din punctul ăsta de vedere, îmi doresc și fac tot ce îmi stă în putință pentru a-i oferi altă moștenire, una spirituală. Tot ceea ce fac e cu scopul de a reuși să i-o las ei pe ea însăși. Să se aibă pe sine puternică, liberă, sănătoasă fizic și psihic.
Asta și pentru că eu mi-am fost furată mie, încă de foarte mică. Mi-am fost furată de lipsa părinților, deși nu, nu sunt orfană. Mi-am fost furată de multă suferință, violență, de o multitudine de complexe născute în fragedă copilărie și mai apoi dezvoltate până după adolescență, de îndoctrinări religioase, deși nu, nu fac parte din vreo sectă ciudată, nici eu, nici ai mei. Mi-am fost furată de oamenii cărora am încercat să le fiu pe plac nemaifiind eu și fiind cineva diferit, pe placul lor, dincolo de mine, dar sfârșind de fiecare dată mult prea singură.
Am săpat mult, nopți la rând, ani de zile, neînccetat și tot mai adânc ca să aflu de ce mi-am fost furată, să aflu cum să mă regăsesc. Credeam că dacă voi ajunge să înțeleg, voi putea și să iert. Într-un final am reușit să înțeleg, dar să iert nu. Asta pentru că eu cred că până la urmă este vorba de alegere. Ori eu, spre deosebire de părinții mei, am ales să nu-i fur copilăria copilului meu. Am ales să lupt pentru a avea un copil liber, să lupt cu mine, cu fricile mele, cu bagajul mult și dureros pe care nu vreau sub nicio formă să-l las moștenire.
Am ales să fac sacrificii acum, cât este copil. Cât se descoperă pe ea, pe noi, lumea din jurul ei, viața. Vreau să-i fiu aproape tot timpul. Dacă este ceva de care vreau neapărat să-și amintească atunci când se va gândi la mama ei, este că am fost prezentă. Că i-am fost aproape de fiecare dată când a avut nevoie, fie că ea a știut sau nu asta.
Am ales să renunț la timpul pentru mine, ăla despre care vorbește toată lumea și îl descrie ca fiind un must. Am renunțat la ieșiri, nu complet, dar sunt foarte rare. Și nu-mi doresc concedii fără ea. Renunț de cele mai multe ori la lucrurile care mă țin departe de ea, fie că e vorba de mers la un salon, fie că e vorba de stat la o cafea cu o carte în mână. Oricum sunt plecată destul de mult, parcă prea mult. Nu simt mai niciodată nevoia să-mi iau liber de la a fi mamă. În rarele momente când totuși se întâmplă, îmi este suficient un timp scurt. Pentru că energia de care am nevoie ca să merg mai departe mi-o găsesc lângă ea, nu altundeva.
Da, poate toate astea, faptul că viața mea s-a schimbat complet, că nu mai sunt deloc aceeași, că de multe ori oboseala mă doboară, pot fi numite sacrificii, dar sunt sacrificii pe care eu le fac cu dragoste. Sunt fericită să fiu cu ea, să ne jucăm, să învățăm împreună (și am învățat multe lucruri de la copila mea de nici 3 ani), să cântăm, să o încurajez în lucrurile care-i plac, chiar dacă eu nu mă omor după ele. Să o ajut să descopere și să se descopere. Să o las să creeze, așa zum vrea ea, chiar dacă eu nu-i înțeleg creațiile. Să mă gândesc de cinci ori înainte de a-i spune nu și să nu-l spun decât dacă este neapărat necesar.
Deci toate sacrificiile astea nu sunt de fapt sacrificii, cel puțin din cele care nasc frustrări, ci din cele care îți aduc satisfacții, mulțumire sufletească.
Vreau ca ea să crească liberă, așa cum eu nu am crescut și cum nici nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu cu adevărat. Pentru că încă mai îmi mai observ urme vizibile, urme mult prea adânci ca să fie șterse complet.
Asta este moștenirea pe care vreau să i-o las copilei mele, în primul și în primul rând. Vreau să-și aparțină sieși, nu altora, indiferent dacă alții suntem noi, părinții ei, sau oricine altcineva. Să fie ea însăși, indiferent de ce cred alții că e mai bine, indiferent de dorințele altora. Dacă asta va avea moștenire de la mine, mă pot declara învingătoare, pot spune că sunt mama care mi-aș fi dorit să fiu, indiferent ce greșeli mai fac pe drum.