Nu-mi plăcea să mă joc cu copilul. Dar mă tratez
Poate sunt părinți cărora joaca le vine în mod natural, care nu se plictisesc când se joacă cu copilul lor, cărora nu li se pare niciun joc penibil sau prostesc, care au răbdare și sunt în stare să se implice sută la sută în jocurile copiilor lor. Ei bine, eu nu fac parte dintre aceștia.
Nu, mie nu mi-a venit deloc natural să mă joc cu copilul, mai ales nu fix jocurile pe care le voia fetița mea. Adică mi-era greu să mă joc de-a familia, să mă joc de-a magazinul, de-a șoarecele și pisica, de-a calul și călărețul șamd. Nici măcar de-a ascunselea nu mă prindea prea tare. Nu mă puteam concentra, îmi fugea gândul, mă plictiseam și, nu în ultimul rând, mi se părea și că nu știu cum să mă joc, că sunt tare stângace.
Puteam duce mai ușor un lego sau un puzzle, poate și niște plastilină, dar jocurile astea nu o mulțumeau pe deplin pe copila mea. Parcă simțea cumva să-mi pună mereu limitele la încercare și să-mi ceară să mă joc cu ea fix ce nu-mi plăcea. Pentru că în jocurile alea era nevoie de mai multă implicare din partea mea și ea asta își dorea. Dar eu simțeam că parcă nu-mi iese.
Mai grav, când noi nu suntem sută la sută implicați, copiii noștri și simt. Pe ei nu-i păcălim. Chiar și pe noi înșine ne păcălim mai ușor decât putem să-i păcălim pe ei. Și o vedeam nemulțumită de joaca asta cu mine. Și mă simțeam vinovată. Și mi-era ciudă. Pentru că știam și atunci, și acum că joaca e cel mai important lucru pentru un copil. E modul lor de a învăța, de a se dezvolta, de a cere atenție, de a atrage atenția. Când copiii le cer părinților să se joace cu ei, le spun de fapt: ”am nevoie să-mi arăți că mă iubești”. Joaca este limbajul iubirii la copii. Dar oricât de mult îmi doream eu să fiu mai implicată, tot nu reușeam.
Cu ceva timp în urmă, am mers la o conferință, ”educație cu blândețe”, unde terapeuții invitați au vorbit despre multe lucruri importante, dar cumva pe mine ăsta cu joaca m-a atins cel mai tare, pentru că simțeam că am nevoie de ajutor la capitolul ăsta.
Am aflat ceva ce cumva știam, dar parcă s-a făcut și mai tare lumină în mintea mea. De regulă jocurile pe care evităm să le jucăm cu copiii noștru au legătură cu ceva din copilăria noastră. Cu ceva care nu ne-a plăcut, care ne-a marcat, care ne-a speriat sau ne- făcut să suferim. Eu personal am realizat că mie nu-mi plac jocurile care necesită foarte multă implicare față de copil, tocmai pentru că cu mine nu se juca nimeni când eram eu mică. Adulții din jurul meu considerau joaca ceva neimportant, o prostie, în niciun caz ceva ce ar face sau în care s-atr putea implica un adult. Cam cum simt și eu acum.
Așa mi-am și explicat de ce mă alătur mult mai ușor unui joc de lego, unui puzzle sau la modelat pe plastilină. Pentru că acolo pot să creez eu singură, copila singură. Cumva, deși suntem împreună, fiecare face ceva separat.
Ăsta a fost un pas important. Să realizez ce mă reține dincolo de dorința mea de a mă juca și de faptul că știam cât este de vitală joaca pentru copil.
Un alt doilea pas a fost să încerc de fiecare dată să rămân concentrată cu 5 sau zece minute mai mult.
Și, cu toate astea, unele jocuri tot nu mi-au prea fost la îndemână. Așa că am stat de vorbă cu bărbatul și am realizat că ne completăm cumva, el poate duce mai bine decât mine jocurile ce implică activitate fizică și ceva competiție. Io nu-s deloc competitivă. M-aș chiar aventura să zic că trăsătura asta îmi lipsește cu desăvârșire.
Deci, recunosc aici, public. Nu mereu mi-a plăcut să mă joc cu copilul meu. Oricât aș fi încercat. Dar m-am tratat. Și mă tratez în continuare. Și, pe zi ce trece, realizez că-mi face bine. Să mă tratez cu joacă. Pentru că atunci când chiar reușești să te lași pradă jocului relizezi cât de bine îți face și ție, adult. „Joaca se află mereu în noi, doar că, din diverse motive, noi o ținem ascunsă.”
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Buna…mi au dat lacrimile când am citit, la fel se întâmplă și la mine, mi e greu sa mă joc cu ea jocuri din astea cu acțiune dar trag tare de mine dar nu pot in fiecare seara pt că e ceva forțat. Am stat și m am gândit, oare de ce sa nu mi placa dar la asta nu m am gândit, și chiar așa este, nici cu mine nu s au jucat când eram copil…cel puțin de când mi au luat calculator, ura și la gară. Și acum mă sufoc când îmi aduc aminte vreo seara când se întrerupea curentul și nu mergeau tv ul și calculatorul, eram pierduta, incercam sa citesc dintr o carte sau să mă bag in pat și să adorm forțat….mulțumesc pt articol, mi a făcut mult bine!
Eu inca ma tratez. Nu e deloc usor, dar incet,incet da roade 🙂