Ce spune despre tine faptul că vorbești singură

Eu mă trezesc adesea vorbind singură. De fapt, de cele mai multe ori, mă cert singură. Apogeul vorbitului singură a fost momentul în care am zis ”rahat” tare, pe stradă, singură fiind. Eram foarte supărată pe mine, atât de supărată cum numai pe mine pot fi.

Mereu m-am întrebat dacă nu cumva este ăsta un semn de nebunie precoce și nu exclud posibilitatea ca și cei din jurul meu, care întâmplător s-au nimerit pe lângă mine în timp ce discutam cu mine însămi, să se fi întrebat același lucru. Ei bine, se pare că studiile (aici, aici și aici ) arată contrariul. Culmea, cică vorbitul de unul singur este semn de inteligență peste medie.

Explicația este că vorbitul de unul singur pregătește creierul pentru o mai bună recunoaștere a unui lucru sau fapt. Ba, mai mult, activează centrii memoriei. Și nu stiu despre voi, dar eu aș vorbi cu orele singură dacă mi-ar garanta cineva că așa se mai ameliorează amnezia de care sufăr. Da, eu uit de la mână pân’ la gură și nu-mi place deloc asta, fac mari prostii câteodată din motivul ăsta.

Potrivit specialiștilor, faptul că vorbești singur, tare (nu în gând) ajută la o mai bună concentrare. Iar lucrul acesta nu știu dacă e cu adevărat util în cazul meu, care mă cert singură, dar zic oamenii ăștia că cercetările arată că este foarte util atunci când enumeri cu voce tare lucrurile pe care le ai de făcut.

Potrivit psihologului Paloma Mari-Beffa, co-autoare al unuia dintre studii, atunci când numim cu voce tare ce avem de făcut ne ajută infinit mai bine să ne controlăm comportamentul în direcția dorită decât atunci când ne gândim sau chiar scriem acel lucru. Așadar, imaginile cu oamenii de știință care vorbesc și gesticulează singuri și care sunt considerați ”un pic duși” de ceilalți, nu sunt altceva decât o dovadă a faptului că vorbitul de unul singur ajută la o mai bună funcționare a creierului, la a crește capacitatea acestuia de concentrare și de memorare -mai spune doamna asta psiholog.

Și dacă toate astea nu erau suficiente să mă convingă că pot să vorbesc liniștită singură în continuare, faptul că treaba asta aparent nebunească – monologul- ne ajută cică și să ne organizăm cumva gândurile și emoțiile era tot ce mai trebuia să citesc. Un lucru important ar fi să vorbim cu noi înșine la persoana a II-a, nu la persoana I. Adică monologul ăsta să fie de fapt un dialog cu noi însene. Se pare că atunci când folosim persoana a II-a și chiar a III-a ne putem delimita mai bine de anumite situații stresante și putem reduce nivelul anxietății.

Ca o paranteză, asta ar fi și explicația pentru care copiii vorbesc singuri atunci când vor să învețe ceva noi, când au un task nou de îndeplinit.

Atât vă zic, dacă vedeți o tipă blondă, de 1,57 m înălțime, destul de aeriană care vorbește singură pe stradă, să știți că eu sunt. Încerc să-mi recapăt memoria și să-mi organizez/reglez emoțiile.

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂