Tragedia din clubul Colectiv prin ochii unei mame

Am zis că nu voi scrie despre asta, pentru că mi se pare că orice se scrie și oricum se scrie este superficial și complet inutil. Am ajuns acasă însă după șase sau șapte ore, nici nu mai știu, în care am scris știri despre tragedia din clubul Colectiv. Și ce fac acum? Scriu despre asta. Scriu despre asta pentru că în continuare nu-mi pot stăpâni emoțiile și nu-mi pot reveni din șoc.

Am mai bine de șapte ani de când lucrez în presă și după primii doi-trei ani căpătasem o oarecare imunitate la tragedii. Sună groaznic, știu, dar după ce zilnic scrii despre zeci de accidente și tragedii ale unor oameni ajungi ca în câțiva ani să te dezumanizezi și să vezi în accidentul ăla doar o știre. Dezumanizarea mea personală a durat până în momentul în care am rămas însărcinată. Pe parcursul celor nouă luni, treptat, am redevenit om și încă unul extrem de sensibil. După ce am devenit mamă sensibilitatea mea a ajuns la un nivel pe care probabil doar o altă mamă îl poate înțelege. De ce bat câmpii pe tema asta? Pentru că astăzi eu nu am fost un redactor care a scris știri despre tragedia din clubul Colectiv. Nu! Am fost o mamă care a trăit la maximă intensitate durerera părinților care și-au pierdut copiii. Am scris declarațiile lor tremurând la propriu.

Abia am putut vedea ecranul laptopului de lacrimi îm momentul în care am scris despre adolescentul care s-a stins în fața mamei lui. Cum mai trăiești tu ca părinte, ca mamă, după ce treci prin așa ceva? Ce mai este viața ta? Mie mi s-a făcut rău la propriu doar pentru că am relatat tragedia acelei femei. Dar ea? Ea, mama, care a stat și s-a uitat la paramedici cum încearcă să scoată la suprafață viața din copilul ei? Din copilul ei de 15 ani, care până la urmă nu a mai putut lupta. Și s-a stins.

Dacă eu mă simt sfâșiată de tragedia acestor oameni, cum se simt acei părinți? Îmi sună și acum în minte declarația unuia dintre părinții care au mers la IML să recunoască trupurile sufletelor iubite și care au sperat până în ultima clipă să fi mers degeaba acolo: ”Ieri aveam o fată arhitect, azi am o foaie cu un număr”.

Nu pot decât să-mi imaginez suferința acestor părinți, deși cuvântul suferință mi se pare atât de gol în acest caz. Pot doar să-mi imaginez că după ce îți pierzi copilul s-a pierdut și viața ta. Ești viu și mort în același timp.

Și pentru noi suferința lor o fi sfâșietoare, dar e suferința lor. Nu ni s-a întâmplat nouă. Și după ideea că nu nouă ni se întâmplă repetăm aceleași greșeli, fără a învăța nimic din acestă tragedie.

Am convingerea că în scurt timp cluburile vor fi din nou pline. Și ce vor face autoritățile în privința asta? Chiar vreau să știu ce? Vor închide 70% (sau câte or fi) din cluburile care nu respectă normele de siguranță? Mă îndoiesc foarte tare.

Până să devin mamă aș fi putut oricând  să fiu printre tinerii care și-au pierdut viața în timpul acelui concert. Am mers de zeci de ori în cluburi în care coborai la subsol pe o scară șerpuită, pe care, vorba unui coleg, abia o nimereai dacă erai un pic amețit. În cluburi unde îți lua jumătate de oră doar ca să ajungi la baie de cât de aglomerat era. În cluburile alea despre care vorbesc eu, adică majoritatea din București, abia au loc câteva persoane pe scările înguste în condiții normale, nicidecum în haosul care s-a creat vineri seara la Colectiv. M-am gândit vreodată să nu mă îngrămădesc cu alte zeci sau sute de persoane acolo pentru că mi-aș putea găsi sfârșitul și părinții mei ar fi fost cei ale căror declarații ar fi devenit știre? Nu, nici prin cap nu mi-a trecut.

Acum știm cu toții la ce ar trebui să fim atenți. Dar o vom face? Credeți că autoritățile vor închide mai mult de jumătate din cluburile bucureștene și poate alte multe asemenea din întreaga țară? Credeți că peste o săptămână, două, trei tinerii nu se vor îmbulzi din nou în subsolurile astea obscure unde nu mai țin cont de nimic altceva decât de muzică și sticla sau paharul pe care îl au în mână? (nu, nu-i judec deloc, am fost ca ei de prea multe ori).  Mă îndoiesc.

Și întrebarea care s-a aflat pe buzele tuturor zilele astea- dacă spitalele au rămas fără locuri cu 150 de răniți, ce se întâmplă în cazul unei tragedii și mai mari?- și-a găsit răspunsul în reacția dură dar corectă a unui medic tânăr, care s-a oferit voluntar zilele astea: ”Ne ia dracu’”. Ei da, exact asta se întâmplă, ne ia dracu’ de nu ne vedem dacă nu ne purtăm singuri de grijă. Nu am nicio speranță că autoritățile vor lua măsuri. Poate vor închide un club, două, zece. Pentru o săptămână sau o lună. Dar atât!

Și una dintre cele mai mari inepții pe care am putut să le aud a fost legată de muzica pe care o ascultau acei tineri. ”Erau rockeri. Niște sataniști!” Pe bune, declarațiile astea sunt pe bune? În anul 2015 cineva mai poate gândi că acei tineri și-au găsit sfârșitul din cauza muzicii pe care o ascultau? Nici nu pot să concep așa ceva. Mi se pare cel mult o glumă extrem de macabră. Adică dacă se ascultau manele nu mai lua tavanul foc? Sau patronul ăla, sau alți zeci ca el, s-ar fi gândit să nu bage 3-400 de oameni într-o hală cu doar o ușă, hală care, culmea, era blindată cu materiale ușor inflamabile și în care, culmea, s-a organizat un foc de artificii? Clar nu!

O singură certitudine pot avea după zilele astea crunte, aceea că eu nu voi mai călca într-un astfel de club. Dar certitudinea asta nu mă ajută cu absolut nimic. De ce? Pentru că sunt mamă. Am un copil de doi ani. Peste câțiva ani, ani care vor trece într-o clipă, copila mea va pleca în oraș. Să se distreze cu prietenii ei. Ar fi absurd să-i interzic asta. Mi-am condamnat groaznic părinții când au încercat să facă așa ceva și m-am răzvrătit și mai groaznic. Și sfaturile venite din experiența lor de viață mi s-au părut toate niște prostii până nu am făcut propriile greșeli și am ajuns la propriile concluzii despre viață. Voi reuși să o educ suficient încât să pună pe primul plan siguranța ei? Să pună pe primul plan siguranța în ciuda a ceea ce vor prietenii și a ceea ce va fi cool sau mai știu eu cum la momentul respectiv?

Și uite așa ajung din nou la concluzia că nu mi-am născut copilul în țara potrivită. Și ce fac? Cel mai stupid lucru cu putință. Sper să aibă noroc și suficientă minte încât să ajungă mamă și bunică sau măcar la vârsta la care ar putea fi bunică, dacă pe vremurile alea copiii n-or mai fi la modă din cauză că e prea greu să-i crești și presupun prea multe sacrificii.

Și ce voi face în momentul ăsta? Voi merge să mă mai uit încă o dată la ea cum doarme și să fiu recunoscătoare că pot face asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *