Despre rușine și cum ne mănâncă ea viața

Mă lupt cu rușinea de…. dintotdeauna practic. De când nici nu îmi era prea clar ce înseamnă cuvântul ăsta. Și am mai scris și aici, pe blog, despre dorința mea de a scăpa de rușine și de a nu o da mai departe copilului meu.

Acum, pot să spun că știu mult mai multe despre rușine decât știam pe-atunci. Și, din păcate, pot să văd că, tocmai din teama de a nu da rușinea mai departe, fix asta am făcut. Căci, din toate emoțiile pe care copilul meu le-a simțit și le simte, rușinea asta am reușit cel mai greu să o accept și să o conțin.

Și asta pentru că, la mine rușinea e legată de multă durere. De frică, de neputință, de umilință, de tristețe.

Mi-a trebuit mult să ajung doar la câteva dintre rădăcinile rușinii mele. Sunt așa multe și unele destul de adânci. O să povestesc un pic despre drumul meu cu rușinea, așa că poate vreți să vă luați câteva minute, dacă tot ați intrat aici atrași de cuvântul ăsta.

În primul rând, e bine să facem câteva distincții. Între rușine și vinovăție. Dar și între rușine și respect social, între rușine și capacitatea de a inhiba anumite comportamente.

Vinovăția este despre ceva ce faci, iar rușinea este despre ceva ce ești. E una să te simți vinovat că ai țipat la copil, e alta să te simți un om rău. E una să te simți vinovat că nu ei reușit să faci un lucru, e alta să crezi despre tine că ești, prin definiție, un om leneș. Rușinea este despre a te simți fundamental greșit, așa cum zice și Brene Brown – ale cărei cărți vi le recomand din inimă.

Rușinea nu are a face nici cu respect social sau capacitatea de a inhiba anumite comportamente. Deci copiii nu de rușine trebuie să știe, ei doar trebuie să cunoască reguli de conduită socială. Iar capacitatea de a inhiba anumite comportamente este în dezvoltare până pe la 24 de ani. Deși mulți dintre noi nici atunci nu o avem bine dezvoltată.

Rușinarea, de mic copil

Am învățat rușinea încă de foarte mică, de când trebuia să spun rugăciunea în fața tuturor oamenilor din biserică. Eu, un copil de 3 ani, îmbrăcat musai frumos și musai cuminte, în genunchi, în mijlocul bisericii. Trebuia să fiu perfectă, să nu greșesc, să nu cumva să îi fac de rușine pe ai mei. Asta era ceva foarte grav pentru mine atunci, un copil de 3 ani. Deși bunicii mei, cărora le voi fi veșnic recunoscătoare, au avut cele mai bune intenții.

Am învățat rușinea când mi s-a spus că e greșit și chiar e semn de boală ca un copil să fie ”prea slab”. Și asta era cu bune intenții.

Apoi am învățat rușinea când, din preadolescență și până azi, mi s-a tot spus că e foarte greșit ca o fată/femeie să fie ”prea grasă” sau ”prea plinuță”. E semn că-i neîngrijită. Sau chiar nesimțită. Clar nu-i sexy.

Dar stai, și să fii sexy e cam rușine. Am învățat tot de mică faptul că orice e legat de sexualitate e mare păcat și rușine. Și mai apoi, de prin adolescență, am învățat că a fi sexy sau interesată de sexualitate înseamnă să fii curvă. Și să meriți orice ți s-ar întâmpla.

Dar nici oricum nu poți umbla îmbrăcată. E rușine să nu fii aranajată. Nu poți așa, oricum ți se năzare să ieși pe stradă. Trebuie să fii îmbrăcată frumos, chiar dacă simți să-ți pui un sac pe tine de atâta rușine câtă duci deja.

Și, mai ales, e rușine să vorbești prea mult. Sau prea prost. Sau prea ”necuminte”. Sau prea ne pe placul celorlalți. Mai exact, e rușine să te exprimi pe tine și nevoile tale. Mai ales dacă riști să îi deranjezi pe ceilalți.

Și e rușine și să te lauzi. Chiar dacă laudă înseamnă doar că îți scoți pur și simplu în evidență calitățile. Nuuu, trebuie să fii umil. Ce e aia să fii conștient de valoarea ta ca om? Nu se cade.

Am învățat rușinea și când, în copilărie, casa nu era suficient de curată. Și suficient însemna ca ea să arate ca și cum nu ar fi locuită. Chiar și în odăița în care mă jucam trebuia să fie curat. Dacă ar fi venit cineva, ar fi râs de noi să vadă jucării pe jos. Uite alți copii cât de vrednici sunt și nu lasă nicio jucărie aruncată. Și azi mă lupt cu ideea că locuința mea nu arată ca și cum NU ar fi locuită. Adică bec. Orice mic deranj îmi dă o stare de neliniște. Dacă vine cineva pe la noi! Și dacă nu vine, știu eu că nu e lună. Totul la dungă. Ca la muzeu.

Și uite așa e rușinea de a nu fi suficient de bun. Pentru ceillați. Rușinea asta de a nu fi perfect. Unde perfect înseamnă ce vor ceilalți de la noi, nicidecum ce simțim noi, ce suntem noi, ce nevoi, visuri și dorințe avem. Căci și să ne visăm ”prea departe” e un rușine. Cine suntem noi să ne visăm măreți? Nu ne permitem asta.

Și, așa cum ziceam, mai tragic decât toate mi se pare că am dat rușinea mai departe

Cel mai mult dintre toate, rușinea nu voiam să o dau la copila mea. Ei ce să vezi? Fix asta a fost emoția pe care, așa cum am zis deja, nu am putut să i-o conțin. Adică nu am putut să o susțin în rușinea ei. Și am încercat să o schimb. Arătându-i ce? Că nu o pot accepta așa cum e. Deci, făcând nimic altceva decât criricând-o că simte rușine. Mai bine zis, rușinând-o că simte rușine. Evident, nu intenționat. Dar s-a întamplat. Până când am conștientizat că este o emoție pe care o accepți, își dai voie să o simți și apoi vezi ce acțiuni iei mai departe.

Cât de nedrept poate să fie asta? Să nu vrei să dai rușinea mai departe și să o dai fix neacceptând-o la copilul tău.

Dar da, e fix unul dintre modurile în care dăm mai departe copilului nostru traumele noastre.

Dar scriu asta ca să vă spun că există speranță…

E drept, cu multă muncă de conștientizare. Cu multă terapie, coaching sau măcar autocunoaștere aprofundată. Cu credința că e firesc să nu fim perfecți. Ba nu, cu credința că suntem perfecți așa imperfecți cum suntem.

Cu credința că oamenii care ne iubesc cu adevărat ne vor iubi și când ne vom dezvălui pe noi înșine, fără măști și ”echipament de protecție”. Că este loc pe lumea asta și pentru perfecta noastră imperfecțiune. Și iubire, și bunătate suficiente cât să ne curprindă. Asta după ce noi ne vom iubi, vom fi buni cu noi și ne vom cuprinde emoțiile.

Și cum să facem totuși asta? Imaginați-vă numai de la câte vă ține în loc rușinea asta? Vă rog, faceți un exercițiu!

Apoi mai faceți unul. Imaginați-vă cum ar arăta viața voastră fără această rușine? Chiar luați-vă câteva minute să faceți asta.

Fiți sinceri! Chiar merită să fim captivi într-o viață prea mică din cauza rușinii? Chiar merită să-ți pui visele și bucuria de viață deoparte doar pentru a le fi pe plac celorlați?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *